La cererea publicului - Turistii

Deoarece sezonul era pe sfarsite si, contrar asteptarilor generale, zona de nord nu e o zona foarte turistica a Indiei (amatorii de Himalaya merg in general in Nepal), n-am intalnit foarte multi turisti.

Hit me baby one more time

Primii au fost Yelena si Stephan. Din Elvetia. Ne-am intersectat in drum spre Reckong Peo, ei fiind cu un Royal Enfield Bullet de 350 cc, trasi pe stanga si in dialog intens cu un nene dintr-un jeep. Le-am facut cu mana, convinsa ca erau impreuna cu cel din jeep, si mi-am vazut de hurducaiala (drumul era infect). Seara, cand luam masa in Reckong Peo pe acoperisul unei case darapanate, pe post de terasa, (pozele sunt facute de acolo - de remarcat magazinele din poza din dreapta), apare fatuca de-o zarisem langa mobra. O salut usor din cap. Vine la noi, si ne cere voie sa stea la masa noastra. "Bucurosi de oaspeti", zicem noi, si din vorba in vorba aflam ca e originara din Bosnia Hertegovina, face un doctorat in istoria medicinei si de fapt nu dialogau cu nenea din jeep de placere, ci ca aveau pana pe spate, a patra din ziua aceea. (in imagine, Yelena si mobra lor).
I-am zis ca avem un Pitic Atomic in dotare, gata mereu de actiune. Ne-am suit in jeep si am mers sa salvam situatia.
Raju a facut pana foarte rapid, si nici nu au mai avut probleme apoi. Ne-am luat ramas bun dimineata, cand ne-am reintalnit la micul dejun (servit tot pe acoperis, era singurul local din satuc); ei au plecat spre Kaza, noi spre Kibber.

Am gasit-o pe Elodia

Urmatorii au fost la Tabo, manastirea buddhista. El, Tom, francez care lucra in Delhi de cateva luni bune, ea, Elodie, logodnica lui frantuzoaica. El vorbea mult si prost (desi vorbea o engleza impecabila, lucrase in Londra cativa ani), povestind tot felul de nimicuri fara noima. Am sperat ca-mi va lamuri cateva aspecte legate de obiceiurile locale, dar la toate intrebarile se uita cu niste ochi nevinovati la mine si ridica din umeri. Nu se intrebase niciodata chestiile alea. Povestea insa foarte frumos despre Delhi. Deoarece frantuzoaica nu zicea absolut nimic, am trecut pe franceza mea impiedicata, am zis ca poate nu stie engleza de-i muta asa. Miracol, dupa 5 minute a zis ceva" pe mine ma scuzati, sunt foarte obosita". Si s-a retras.
Cateva minute dupa aia au navalit in camera pe post de restaurant unde stateam de vorba cu Tom vreo 8 rusi foarte zgomotosi. Mesele erau lungi, ca de nunta, si doar 3 la numar. eu le-am zambit si le-am facut semn cu capul ca pot sa se aseze langa noi, pentru ca cealalta masa mai mare era ocupata de niste localnici, iar cea ramasa era micutza. S-au uitat superior la noi, si au inceput sa ciripeasca pe limba lor. Am inteles doar doua cuvinte:"nu aici", si au facut stanga spre masa cealalta. Nu m-am putut abtine si le-am trantit foarte naturala un "Dobâr vecer! Otcuda vî prişli?", acestea fiind unele dintre putinele cuvinte pe care mi le mai amintesc in rusa (deh, am prins perioada aceea cu rusa obligatorie ca limba straina). Feţele lor in momentul ala - moment Kodak. Probabil si-au imaginat ca am inteles mai mult si-or fi zis ceva naşpa, pentru ca s-au inghesuit grabnic in coltul cu masuta mica si nu s-au mai uitat spre mine cat am mai stat pe acolo.

I have a hero called Mike

A doua zi l-am intalnit pe Mike. M-a gasit cu falca tarandu-mi-se moale pe jos, dand ture BMW-ului lui, dotat cu absolut tot, de la grila pentru far pana la proiectoare.
O parte din dotari se pot vedea in aceasta poza. Din pacate am avut proasta inspiratie sa fac poza in dreptul mobrei. Cum oricum cea mai reusita dotare a mobrei era Mike, care a iesit foarte bine in poza ( :D ), nu regret foarte tare.

Lilly was here

Asa cum povesteam anterior, in Sarchu am intalnit o elvetianca. Acolo doar ne-am salutat cat infulecam repede niste dhal cu chapati, ca sa nu ne prinda seara pana la ajungem la tabara Pang. Unde ne-am reintalnit, ea gafaind sfarsita ca facuse rau de altitudine, eu gafaind sfarsita ca ma alergasera localnicii de la jeep la cort. Cat ii injectam dexametazona si un pic dupa am tinut-o de vorba ca sa o calmez. Era un pic cianotica, si sincer imi faceam un pic griji ca poate ar trebui dusa de urgenta undeva mai jos. Din fericire si-a revenit repede dupa ce s-a calmat, si mi-a povestit ca e pelerin, ca a renuntat la scoala pentru ca a realizat ca menirea ei in viata e sa umble brambura si ca traieste asa de cativa ani ( 3 la numar). Cand am intrebat-o ce parere au parintii ei mi-a raspuns, sincera in naivitatea ei, ca ea crede ca orice parinte nu-si doreste decat ca odrasla sa fie fericita. De acord. Ce pot sa zic, nu pot decat sa ii respect alegerea. Daca nu mi-as fi dat seama ca acei parinti care-i vor binele sunt plini de bani, cred ca mi-as fi facut griji pentru ea. Asa, cred ca o sa aiba o gramada de povestit mai incolo. Bravo ei!