Marte, venim! (partea a doua)

Sol 8 (Luni, 16 Februarie)

Ziua lui Kellie!!! La mulţi ani, nouă prinţesă a lui Marte! Am fost doar o zi prinţesă, dar sincer, Kellie arată mult mai a prinţesă decât mine aşa că nu am fost tristă. Kellie a făcut 13,8 ani marţieni.
Dimineaţa ne-am echipat şi am ieşit să mai construim ceva, un fel de cort elaborat care arăta chiar simpatic.
Paul s-a încăpăţânat să iasă în costumul de la Final Frontier, şi după vreo juma de oră era în hipertermie. Abia a reuşit să se târască în HAB, cu o Pamela spumegând de furie şi făcându-mă să mă simt de o incompetenţă crasă. Eu l-am întrebat tot timpul cum se simte, pentru că m-am gândit că nu e în regulă să stea atâta în costumul ăla, fără ventilaţie şi pe temperatura aia, dar bineînţeles că a zis că totul e ok, până a fost pe punctul de a leşina. Cine e prostul? Eu, bineînţeles, pentru că nu am recunoscut semnele.



În fine, proiectul a fost terminat, totul bine, ne-am întors în HAB.
Am gătit, am mâncat, glume s-au făcut. Ken a făcut încă o minune de tort, de data asta pentru Kellie.

Paul ne-a dat fiecăruia câte un ministeag Marte, pe care le-am semnat cu toţii. Din glumă în glumă a venit seara.



Dealul din dreapta imaginii a fost poreclit "Santinel Hill", iar cel din stânga a trecut prin stadiul de "Boob" (I know, I know...) Nipple, până la Tepi (cort indian).
Seara, deoarece era ziua lui Kellie şi ea este mare fan al unui anumit joc complet necunoscut mie, Paul a făcut o variantă "marţiană" a jocului, intitulat "Settlers of Mars".
A fost foarte antrenant, eu una m-am distrat de minune.
După câteva ore de joc, ne-am târât care în vizuina lui.

Sol 9 (Marţi, 17 Februarie)
Ne-am trezit cu noaptea şi cu Paul în cap. Azi venea BBC-ul, împreuna cu Karl Pilkington, aparent o vedetă internaţională care pe mine m-a eludat complet. Atât de complet încât, atunci când a venit vremea să-i fac examenul medical m-am dus la cameraman şi l-am informat pompos că tre să-i fac un examen medical.
Penibil.
În fine, acest Karl a devenit faimos printr-o serie de episoade numite "An idiot abroad" - un idiot in străinătate cum ar veni. Adică omul ăsta e un fel de "fetiţa care l-a luat pe Nu în braţe". După ce a făcut o serie de episoade cu  călătorii în străinătate, acum face o serie despre spaţii de locuit ciudate, de unde şi episodul în HAB-ul MDRS.
Paul i-a înmânat solemn un tricou roşu - apropo la tricourile roşii din Star Trek (ăia care mor primii), glumă universal cunoscută în lumea nerzilor, care însă nu a rezonat foarte tare cu Karl. Paul l-a pus să cureţe toaleta (bietul Karl), dar trebuie să recunosc că s-a descurcat admirabil.



Paul a fost de nesuportat toată ziua aia. Atât de chitit să fie totul perfect, încât a reuşit să ne calce pe toţi pe nervi. Eu una nu m-am supărat foarte tare pe el, e de înţeles. Nimeni nu e perfect.
Echipajul de filmare şi trupa pe Sentinel Hill

S-au suit în costume, au urcat Sentinel Hill, Karl a comentat mucalit absolut tot, Ann-Sophie s-a bucurat ca un căţeluş (ea îl ştia pe om, chiar e mare fan). Noi ăştilalţi mai calmi am stat în habitat (eu şi Ken), riscând permanenta uitare, nefiind imortalizaţi în documentar (Ken a făcut un tur al habului, deci eu am rămas singura care nu va fi în documentar, şi sufăr intens şi în ziua de azi).
Cred că nu le-a plăcut moaca mea, pentru că cameramanul m-a ocolit cu obstinenţă, la un moment dat chiar m-a dat (fizic) la o parte. Sau s-o fi simţit atacat în orgoliu că nu l-am recunoscut. Oricare o fi fost motivul, cum ziceam, sufăr intens.
Au venit, au mâncat senvişuri cu salată proaspătă în nasurile noastre care tânjeau ceva verde după săptamâna de fierturi de hârtie colorată, au filmat, au plecat.

În fine, una peste alta a fost o experienţă interesantă, eu petrecându-mi ziua făcând curat şi gătind. Un lucru interesant s-a petrecut spre sfârşitul zilei, când, după toată agitaţia aia cu 15 oameni în HAB, efectiv am simţit că nu am destul aer, că trebuie să ies.
Paul a venit cu mine, ne-am uitat la stele, am stat de vorbă, ca să aflăm că strămoşii lui sunt din aceeaşi zonă de unde sunt strămoşii maică-mi. Poate om fi şi rude.


Sol 10 (Miercuri, 18 Februarie)

Cumva ceva a intervenit în atmosfera din Hab. Sinceră să fiu, multe lucruri s-au întâmplat fără ca eu să am habar. Eu una eram încă convinsă că suntem în SIM. Am realizat relativ târziu că am ieşit din SIM. Sau nu? Nici până azi nu ştiu.
Ziua s-a scurs cu lucruri administrative, curăţat Green Hab (care a suferit un incendiu devastator cu două rotaţii înaintea noastră, şi încă zăcea stoic şi topit exact ca înainte). S-au editat poze şi filme, s-a organizat mâncare pentru echipajul următor. Nimic interesant.
Seara am ieşit cu Pamela şi cu Ken să vedem stelele, eu încă în mentalitatea de SIM, neştiind că de fapt nu mai suntem în simulare (sau mai suntem?), panicată complet că nu cumva să ieşim din zona presurizată.
Am făcut o grămadă de poze, profitând de prezenţa lui Jupiter pe cer.


Jupiter si doi sateliti









Venus si Marte (22 feb)

Luna, Marte si Venus (22 februarie)

Jupiter

Jupiter si doi sateliti

Jupiter



Luna

Sol 11 (Joi 19 februarie)

Am petrcut ziua curăţând alături de Paul veciul Green Hab şi sincer nu mai ştiu cu ce. Undeva pe parcursul zilei Kellie şi Ann-Sophie au venit cu ideea să facă un videoclip.
Kellie s-a apucat să facă versurile. Şi uite aşa a început nebunia cu videoclipul. Care mai de care mai agitat şi mai implicat. A fost interesant.

Sol 12 (Vineri 20 Februarie)
Acum sunt sigură că nu mai suntem in SIM.
Mai toată ziua am filmat pentru videoclip, absolut hilar.
Pe la prânz ne-am suit cu toţii în costumul de la Final Frontier ca să vedem cum e într-un costum spaţial adevărat. Nasol, e, vă spun!
După 10 minute muream la propriu pentru că nu aveam aer. Se dezlipise furtunul de la sistemul de aerisire.


Deoarece eu am ratat nişte oase de dinozaur pe care îmi doream să le văd, Paul s-a oferit să mai mergă încă odată la sit. Deşi iniţial tot echipajul mai voia odată, m-am trezit singură cu Paul, întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat şi ce comunicat subliminal am mai rata şi de data asta. Who cares, vreau să văd dinozaurii.
Am plecat. Ceilalţi au rămas să mai filmeze şi să editeze.
Am ajuns la sit, am văzut vertebre, gheare şi bucăţi de dinozaur, paduri fosilizate, am făcut poze, am plecat.







Ken mi-a inundat camera azi, lăsând pompa să curgă prea mult, şi a trebuit să îmi scot catrafusele la uscat. Nu mi-am dat seama cât de puternic e vântul, aşa că am sfârşit prin a-mi căuta salteaua prin deşert. Salteaua am gasit-o, perna însă, nu. Eh, asta e! Prostia se plăteşte.
Videoclipul s-a dovedit a fi extrem de amuzant (cel puţin pentru noi).
Îl vedeţi  aici.

Undeva în perioada asta de timp, am uitat exact în ce zi, Pamela şi Ken ne-au arătat în sfârşit ce coceau (Secret Squirrel, remember?)
Se face că au pus cumva cap la cap o poză a echipajului într-o ramă foarte pompoasă. Arată belea şi am fost surprinsă de cât de mişto sunt oamenii ăştia. Toţi.
Una peste alta, a fost o experienţă uluitoare. Nu mi-aş fi imaginat că o să mă simt atât de bine cu nişte străini. M-am simţit cumva ca "acasă".
Nu ştiu ce s-ar fi înt-mplat dacă stăteam mai mult acolo, dar am un sentiment că, oricât de nasol ar fi devenit, am fi rămas în relaţii bune.
Am gătit supă de linte şi lapte cu orez, ceea ce,spre surprinderea mea, nu le era cunoscut.
Am făcut chiar şi nişte flori.



Sâmbătă, 21 Februarie.

Azi aşteptăm echipajul de peruvieni care fac o rotaţie de 3 săptămâni. Au ajuns târziu, deoarece au avut niste probleme cu bagajele.
Ziua a trecut cu finisări ale videoclipului, făcut bagaje şi o tură în oraş ca să rezolvăm problema mâncării celorlalte echipaje.
Seara când au venit peruvienii Marte şi Venus erau în conjuncţie, şi stiam că nu va dura foarte mult. u riscul de a fi nesimţită am rămas să fac pozele uluitoare de mai sus, înainte de a-i ajuta cu bagajele. Decizie bună, pentru că atunci când am terminat cu băgăjeala, nu se mai vedea nimic.
Spre surprinderea noastră Mars Society a uitat cu desăvârşire că noi suntem 7, aşa că au trimis noul echipaj într-o maşină mult mai mică decât ar fi fost necesar.
Soluţia a constat în îngrămădirea bagajelor în orice colţişor disponibil, inclusiv în poala tuturor pasagerilor. Not cool, Mars Society, not cool!

În seara aia am dormit cu toţii în HAB, ocazie cu care am aflat că peruvienii nu aveau niciun fel de echipament de dormit. Am pus mână de la mână şi le-am lăsat care ce a putut: saltele, saci de dormit, etc.


Duminică, 22 Februarie.
Ne-am trezit într-un peisaj ireal: ningea. După atâtea zile de soare şi vreme frumoasă, nu putea fi nimic mai potrivit. Toţi eram trişti, dar vremea aia parcă a pus punctul pe i.
Şi-am pornit.
Am ajuns în Grand Junction storciţi şi modelaţi în formă de valize sau ce-a avut fiecare în braţe.
De Ken ne-am despărţit undeva pe drum, şi mi-a părut rău că nu am apucat să îmi iau la revedere. Eh, nu-i bai, ne vedem la anul.

Am despachetat, am mers să luăm cina cu toţii, am băut margaritas şi vin, ne-am împozat.

A doua zi ne-am despărţit de Ann-Sophie şi Kellie, eu am plâns, ce să mai, dramă.
Şi-a venit şi ziua decolării. Totul a decurs minunat, până la Houston. Acolo am ajuns cu întârziere, deja aveam doar 40 de minute să fac conexiunea, şi când ajungem anunţă căpitanul că trebuie să aşteptăm un avion care e tras la poarta noastră să plece, apoi putem parca.
Ghici ce avion era la poartă? Exact, zborul de Frankfurt. Adică, câtă minte îţi trebuie să nu faci aşa ceva?
Cert e că am pierdut avionul. Spre deosebire de Europa, acolo dacă pierzi avionul din vina lor nu sunt obligaţi să îţi asigure cazare peste noapte. Fără credit la telefon, fără cea mai vagă idee ce să fac, ochesc un poliţist. Mă duc la el, îi povestesc scurt care e problema, şi omul zice, ştiţi ceva, eu oricum nu am ce face, haideţi că vă duc eu la centrul de informaţii sau la hotelul din aeroport. Hotelul din aeroport era plin, dar acolo era un nene care ducea clienţi la Best Western. Dau nişte telefoane de la nenea poliţaiul, rezerv, gata, am cameră.
I-am mulţumit, am plecat. M-am împrietenit cu o tanti, am ieşit la cină împreună, am făcut un duş, am baut o bere, am adormit.
A doua zi, 24 februarie, aveam o zi întreagă în Houston. Ce e în Houston? Exact, NASA.
Am luat un taxi şi am vizitat centrul de comunicare.

Modulul lunar Eagle

Aici s-a auzit celebra fraza "Houston, we've had a problem"

Mission Patches. Originalele.


Armstrong, Aldrin, Collins

Replica la scala a modulelor ISS pentru antrenament





Mercury






Un astronaut adevarat!

Am uitat cine era, ma simt asa prost...porecla era Doc.
Seara am ajuns la aeroport, unde ghici cine aştepta acelaşi avion? Pamela. A pierdut şi ea avionul, şi au trimis-o prin Frankfurt.
Şi-au trecut cele 11 ore, şi-am ajuns acasă.
Am dormit şi m-am dus la serviciu, direct în gardă.

La anul o facem din nou, ni s-a aprobat încă o rotaţie. Abia aştept!

Media:


Adevarul

ProTV

BogdanNicolai blog

The Huffington Post

Space.com

MyScienceWork

LiveScience

Yahoo News