Cum am condus eu prima data singura

Sau despre cum reusesc eu sa fiu blonda cand nu e cazul

Vara lui 2005.
Numa' ce-mi luasem carnetul.
Acu' nu stiu daca stiti, dar eu am niste parinti bestiali. Nu zic asta ca sa insinuez vreo calitate ce mi s-a transmis, deci sa par si eu cumva bestiala. Nu. Parintii mei sunt niste oameni care au toate oile frumos parcate la mansarda.
Avand acesti parinti mishto, m-am procopsit prin implicatie directa si cu masina. Dacia 1300 fosta a lu' taica-mio. Deh, sa aiba catastrofa de odor cu ce-si deplasa complexul gluteal prin capitala.
Si dupa cum ziceam, era vara. VARA lui 2005 (aia cand se facea grataru' pe sarmele de intins rufe de pe balcon). Undeva la patruj shun pic de grade.
Pe vremea aia stateam intr-o garsoniera pe Mieilor (vis-a-vis de Vatra Luminoasa). Principala distractie (in afara de invatat pentru rezidentiat) fiind privitul pe geam la strada. Asta deoarece la iesirea de pe strada Mieilor pesemne ca lua pranzul Cupidonul tranformersilor, pentru ca mai zilnic pe la pranz se sarutau pasional doua vehicule.
Si decid eu ca ma duc in vizita la parinti. Ma imbrac ca o floricica in alllllllllb. Iau cheia, actele si sticla cu apa, ca era calllllld.
Ma sui in vehicul, reglez tacticoasa toate cele cum ne-a invatat pe noi la scoalllllla. Introduc cheia, sucesc cheia.
Hach, hach, grrrrr, pfuf.....
Mai incerc odata, masinutza imi serveste aceeasi succesiune matematica de onomatopee. Ma dau tacticoasa jos din vehicul, ridic capota cu o miscare browniana fluenta. Ma uit pe acolo, desfac chestii, (capacul de la delcou parca fu primu, m-am gandit ca nu da scanteie). Apoi ma gandesc ca pe caldura aia s-o fi evaporat benzina. Dau de clapitza aia de la pompa de benzina. Ma refuza din nou. Dupa ce mi-am desenat cateva figurine abstracte pe pantalonii jmeker de allllbi din Nemtzia, ma hotarasc sa parcurg cei 30 de m pana la servisul din spatele blocului. Vine un baietan din ala, scoate furtunu' de la pompa de benzina, trage o dushca, il pune la loc si ca sa vezi, 'tu-i sheara ma-si, porneste.
Ma aburc plina de speranta la volan. Reglez toate cele, montez centura si pornesc cu cantec de pionier. Trec cu succes de intersectia iubirii metalice, numai ca n-am chiuit de fericire. Parca castigasem Dakaru'.
Cu avantul incepatorului ma tarasc lent catre intrarea in Pasajul Muncii, moment in care masina se opreste brusc. Da' brusc. Dau sa pun avarii. Morrrrrrrrrt. Deci nu baterie. Deci cel mai probabil sarit borna. Capota este ridicata rapid, vad borna lesinata intr-o rana pe langa baterie, jubilez ca mama ce buna sunt, ar trebui sa ma fac mecanic. Moment de glorie distrus de un drrrring-drrring foarte sugestiv a tramvai. Da, eram fix pe linia de tramvai, acolo unde face ea un pic dreapta sa se suie pe pasaj. Ce sa-i mai explic eu vatmanului ca dureaza 30 de secunde sa infig borna, omu' vine hotarat, imi ordona sa o scot din viteza si sa las frana de mana si pune umaru'. Pun si eu umaru'. Eliberez calea, si ma intorc sa evaluez daca nenea are loc, sa-i fac semn de mersi nenea ca m-ai pus sa imping Dacii pe Mihai Bravu.
Cat stateam eu momaie asa ca mormolocu' la muzeu, vad cu coada ochiului ca trece o forma fantomatica prin stanga mea. Moment blond: incerc sa inteleg cum de-a ajuns masina mea cea scoasa din viteza si fara frana de mana trasa, la vreo 5 m mai incolo, si de ce accelereaza in vale (era la intrarea in pasaj deja). Faza e ca, la fel ca orice incepator care se respecta, m-am tinut de volan cand am coborat, deci traiectoria era constant stanga si in jos. Pornesc in urmarire cu genunchii la pept. Apuc sa iau un pic de viteza, si reflexul acustico-cefalogir ma obliga la intos capul catre jeepul care se infigea cu vreo 80 la ora in pasaj, traiectorie intersectanta si cu mine, si cu masina, claxonand ca dementu'. Acu' eu sunt convinsa ca ala nu a banuit nicio secunda ca e vreo legatura intre pietonu' tampit si ala care mergea ca dobitocu' pe doua benzi, si de-amprostulea.
Ne-a ocolit pe amandoi, ne-a injurat, si cred ca n-a fost prea confortabil cu manevrele complexe de evitare.
Ajung masina posedata, bineinteles usa inchisa, dar, miraculos s-a deschis imediat.
O opresc, respir, dau la cheie. Nimic. Da' nimic.
Frate, norocu' meu ca eram la intrarea in pasaj! Si cum auzisem eu niste legende ca la vale ar sti sa mearga singura, am lasat-o sa curga si, miracol, a pornit asa. Faptul ca nu mai aveam niciun fel de semnalizare, sau amanunte de-astea, n-a mai contat.
Am ajuns acasa cu chiu cu vai si cu hematiile circuland prin diapedeza, ca n-am avut curaj sa iau mainile de pe volan sau sa opresc ca sa iau sticla de pe bancheta din dreapta si sa beau apa.
I-am pus cheile in brate lu' taica-mio si mi-am jurat ca nu mai conduc.
Noroc ca sunt neserioasa, ca atfel poate nici motor nu-mi luam.