Kilimanjaro - ascensiunea celui mai inalt varf al Africii de catre un habarnist

Intro:

Nu am  facut in viata mea o ascensiune, exceptand niste Omu, Babele si cota 2000. Acum vreo 20 de ani. Nu am vreun grad avansat de antrenament (cel mult "mediu") si nu am nici cea mai vaga idee despre catarare. Am urcat cu motocicleta pana la 4000 si mult de cateva ori in Anzi (vezi aici) si pana la 5602 m in Himalaya (vezi aici). Nu am facut niciun fel de cercetare a ceea ce urmeaza inainte sa plec si sincera sa fiu nici nu mi-am pus problema sa imi inchipui ce ma asteapta. Cei care mai citesc pe aici stiu ca este calea clasica pe care o aleg cand fac cate-o nefacuta.
Pe scurt, am plecat ca bolovanu', neavand nici cea mai vaga idee unde, cum si cu cine. Detalii in poveste.

Avertisment:

Am stat mult si m-am gandit cat de sincera si cat de directa sa fiu in procesul de descriere a noii aventuri. Daca sa omit partile mai putin demne de o doamna, sau partile care tin exclusiv de aspecte feminine sau  partile mai putin delicate (ca sa nu scriu "scarboase").
Am evitat pana acum sa expun realitatea neplacuta si extrem de neconfortabila de a fi femeie cu spirit de aventura. Oricat de mult am bravat pana acum, evitand sa intru in detalii - fie pentru ca am considerat ca nu e cazul sa va expun la chestii nu prea placute, fie pentru ca am considerat ca e sub demnitatea mea de femeie puternica sa admit ca uneori imi vine sa imi iau campii ca sunt femeie -, cred ca a sosit vremea sa dau din casa. Pe scurt, a fi femeie cu dor de duca nu e deloc glamorous. E dureros, murdar, scarbos pe alocuri si, desi sunt convinsa ca nici barbatilor nu le e usor, o sa povestesc aici (printre altele) si de ce pentru femei a rezista in asa ceva e o proba de anduranta psihica mult mai dura decat pentru barbati.
Dar sa dam drumul povestii:


Prolog:


Din seria "Ba, numa' tie ti se putea intampla!" (citat din Varu'Vali, binecuvantat fie el).

Cum am ajuns eu la concluzia ca e musai si neaparat sa ajung pe acoperisul Africii nu mai stiu. Cert e ca pe cand contemplam serios ideea am vazut o poza pe feisbuc (habar nu am prin ce alambicari ale soartei) cu cineva pozat la 5895 m. Pe Uhuru. Pe Kilimanjaro.
M-am bagat in seama cu organizatorul cu pricina, am batut palma virtuala.
Eh, de aici incepe comedia sofocliana.
N-am avut habar daca plec sau nu insa pana cu vreo 2 saptamani inainte, desi platisem si organizasem tot. Pentru ca, unii dintre voi stiu deja, mi-am dat demisia (din nou) si la noul spital nu stiam daca o sa pot sa imi iau concediu sau nu. Am avut noroc si am putut.
Cu vreo 5 zile inainte de a pleca reusesc in sfarsit sa ajung la banca. Aici, in Nemtia, daca ai cont la banca intr-un oras, doar acolo poti sa faci ceva cu banca. Daca esti in alt oras si vrei sa scoti bani sau sa platesti facturi, nu poti. Asa ca am facut demersurile sa imi mut contul in noul oras. Toate bune si frumoase, scrie tanti acolo ca contul vechi trebuie sa ramana pana la 1 August ca sa am acoperire in Tanzania, totul frumos. Nu ma agit sa schimb bani ca ma gandeam ca e mult mai sigur si mai simplu sa scot bani in moneda locala: nu ma car cu mult cash, rata de schimb e cam pe acolo (chiar mai ok, aveam sa aflu). Cu vreo 3 zile inainte scot si schimb vreo 500 de dolari, zic, sa fie de back-up. Deoarece nu aveam inca cont aici, nu puteam sa mai scot si euro (limita de 500 de euro pe zi), asa ca las pe a doua zi. Joi, 4 iulie (plecarea fiind pe 6 iulie) ma duc la bancomat in cantec de pionier. Ioc! Tranzactie nepermisa. Ba, zic, s-o stricat bancomatu' astora.  Plec la alt bancomat - aceeasi poveste. Transpiratii reci. Alerg pana acasa sa ajung inainte de 6 ca sa sun la banca. Nici nu intru bine pe usa ca suna telefonul. O fatuca cu o voce joviala: " a, doamna, ce bine imi pare ca va prind, v-am sunat sa va anunt ca v-am sters din greseala cardul, dar nu va faceti griji, am comandat deja altul si vine luni".
Eu (cu picioare de gelatina): da, multumesc frumos ca v-ati gandit, dar eu poimaine plec in Tanzania si am nevoie de bani.
Ea (inca relaxata si joviala): pai nu-i problema, aveti un card de credit alocat contului care e inca valabil. Ba sa avem pardon, l-am anulat saptamana trecuta pentru ca a fost clonat (ceea ce era foarte adevarat). Ea, senina: ba nu, la mine apare valabil.
Eu:(Imi pierd rabdarea) doamna, poate ca apare valabil la dumneavoastra, dar cred ca eu stiu mai bine ce si cum se intampla cu cardul meu de credit. Si, chiar daca ar fi valabil, e limitat la 500 de euro pe luna si nu pot scoate oricum bani de la bancomat pentru ca nu am PIN. Ea (inghite in sec): dati-mi va rog 10 minute sa vorbesc cu superviserul meu si va sun inapoi.
Bine, zic.
Ma suna (deja nu mai era joviala): am vorbit cu seful meu si si el zice ca cardul de credit e valabil si ca ar trebui sa il folositi. Imi sare tandara: tanti, zic, e anulat, eu l-am anulat cu gurita mea, nu stiu ce va apare voua acolo, si nici nu ma intereseaza, dar cardul meu e anulat, asta una, si chiar daca nu ar fi anulat oricum nu pot scoate bani de la bancomat si nu pot efectua plati mai mari de 500 de euro pe luna cu el. Ce nu intelegi? Pai, zice, deblocati-l. Pai, zic, ar fi simplu, dar, fiind clonat, nu as face decat sa le dau alora posibilitatea sa scoata 500 de euro din contul meu, nicidecum sa imi rezolv problema. Zic, hai sa terminam cu fixatia pe cardul de credit, scoateti-vi-l din cap, si hai sa vedem ce putem face sa am acces la banii din cont. Ea(pierduta): vi-l dau pe sefu'. Mi-l da: ala incepe cu niste aere si fite ca vezi doamne eu nu inteleg ca el are o solutie viabila pentru mine si ca as face bine sa ma impac cu ideea ca nu am card si sa folosesc cardul de credit. Buei, deci am simtit parul pe ceafa cum creste. I-am zis vreo 3 fraze, dar am turnat tot acidul dintr-o fabrica de baterii in ele. A tacut malc.
In fine, n-o mai lungesc. Ideea e ca eu cu 2 zile inainte sa plec aveam 500 de dolari, niciun card, cont la 300 de km  si lucram vineri de la 7 la 6 (ca de obicei). Ce ma fac acum? Zic, asta e, vad eu cum o dreg. M-am culcat, a doua zi m-am dus la sefu' si ii zic senina: stiti ca eu maine plec in Tanzania (sprancene ridicate a soc, aparent uitase complet) si am o problema. Ii zic, zice da, bine, mergeti la banca. Merg, vorbesc cu tanti de la banca de aici, semnez niste hartii, obtin 800 de euro. M-am linistit.

Ziua 1: Trier-Frankfurt-Doha-Nairobi-Arusha-Moshi

4 tari, 3 continente, 2 zile, 1 ora de somn

Am pornit din Trier pe la 8 jumate. Carand un rucsac de 18 kile in spate si unul de 7 in fata. Testoasa ninja.
In aeroportul din Frankfurt m-am delectat cu niste wurst si bere (ca mi-era foame, evident) si cu imaginea politiei din aeroport care desfasura o campanie imbracata in Teddy Bears.
 
Am zburat cu Qatar Airways, o companie care m-a castigat din prima. Nu pot sa zic acealasi lucru despre Dreamlinerul nou nout cu care am avut onoarea si placerea sa calatoresc.
Are niste chestii foarte faine: nu mai exista storuri, e un fel de ecran polarizat care se face un verzuliu inchis din buton. Luminile de urgenta sunt in scaune si nu direct pe podea. Exista scaune (la clasa 1 ce-i drept) cu airbag in centura.

Scaunele sunt o idee mai late. Dar!
Exista sub scaune niste cutii metalice care iti stau fix in tzurloaie, si, oricat ai incerca, intinsul picioarelor sub scaunul din fata e un tel mult prea inalt pentru fizica universului asta. Ceea ce defineste de departe insa acest avion e acustica.
Bai, frate, nu cred ca se poate un ceva mai galagios. Nu stiu ce a fost in capul lor, dar este EXTREM de galagios. Orice manevra (ridicat flapsuri, frane aeriene, ajustari de directie, etc) te scoala si din morti. Prin comparatie cu un Boeing din seriile anterioare e ca si cum ai pune o adunare de chivutze langa doua ratuste proaspat eclozate.
O alta chestie care m-a facut sa imi pun ochii picior peste picior a fost asta:
Voi intelegeti?

In rest, sistemul de entertainment e la mare inaltime, au o gramada de desene animate si filme noi, si chiar si un joc foarte fain de Trivia, al carui High-scor  a fost spulberat de je in primele 20 de minute de la descoperirea jocului.Va provoc sa imi depasiti scorul!

 
Pe la 10 seara eram in Doha, si ma intalneam cu trupetii. Respectiv Radu (ghidul de la agentia romana), Olga ( o rusoaiaca aciuata prin Romania), Oana (romanca get-beget) si Emeric (pe care l-am recunoscut din prima ca fiind deja intalnit in viata, dar mi-a luat vreo 3 zile sa imi amintesc unde).

Am escalat in Doha, am pornit spre Nairobi. Pe la 7 dimineata aterizam la Africa acasa.

Transportul de la avion la terminal s-a desfasurat intr-un autobuz din epoca bronzului, a carui usa nu a fost inchisa la plecare (care ar fi fost sensul, doar nu s-ar fi apucat nimeni sa alerge printre avioane pe piste, nu?).
Mai jos o poza in care surprind piciorul vecinei mele de scaun care trage un sut usii lasate deschisa.

Noi in tricouase si pantalonasi scurti, aia pe acolo cu subele pe ei. Erau vreo 17 grade ("frig, domne, frig!").


Localnica cu geaca, caciula si manusi. Noi eram in tricouri si pantaloni scurti.

Am pornit apoi sprinteni catre Tanzania, intr-un shuttle cu volanul pe dreapta ( se circula pe stanga) si acoperit de o husa plina cu rucsaci si alte acareturi.
Drumul ne-a purtat vreo 6 ore printr-un peisaj demn de o colaborare Hitchcock-Lucas:


 Niste baraci nenorocite, stand sa cada la prima ploaie, pe care tronau pompoase firme cu :"centru international de conferinte", "Hotel de lux", " centrul de studii academice" sau " electronice si hardware".



Apoi zona urbana a lasat incet incet loc unui peisaj salbatic, presarat cu musuroaie imense de termite, copaci de acacia si masai cu turmele de vite.




Am oprit pe drum la o baraca de unde ne-am luat care cate ceva de mancare. Eu mi-am luat berea locala:
A urmat apoi trecerea prin vama, pe aceleasi principii ca toate vamile care se respecta: te dai jos din trotineta/jeep/naveta spatiala, mergi pana la un ghiseu, primesti o stampila, alergi ca descreieratu' la cealalta vama, iei stampila dupa ce ai predat un formular si gata. Bine, aici o mica evolutie fata de Argentina, aveau recunoastere faciala si a amprentelor peste tot.
Viza de Tanzania este gratis pentru romani (din cate am inteles, singura tare europeana care nu plateste viza). Bun si Ceausescu la ceva, zic! Viza de Kenya costa 50 de dolari pentru romani si se obtine pe loc.
Am schimbat apoi autobuzul in Arusha, si am pornit spre Moshi, unde am ajuns dupa amiaza. Am mancat in oras la un restaurant italiano-indian. Eu am refuzat vehement sa mananc paste ( mi se pare absolut stupid sa mergi in Africa si sa te duci sa mananci paste), asa ca varianta B nefiind decat mancare indiana am optat pentru ceva mortaciune imitatie de mancare indiana. Nu mi-a prea placut dar mi-era foame, ce sa mai zic acum.
Am facut in schimb cunostinta cu berea Tanzaniana: Kilimanjaro, Safari si Serengeti. Bun, bun!


Ne-am retras apoi care prin ce cotloane a reusit, urmand ca a doua zi sa pornim spre Machame Gate, de unde incepe ascensiunea pe ruta cu acelasi nume.

Aveam sa aflu la intoarcerea acasa ca ruta Machame e si cea mai dificila, nerecomandata incepatorilor, avand o portiune de traseu care este cea mai dificila (nu am inteles daca din lume, din Africa sau din Kilimanjaro) unde este permisa ascensiunea fara licenta de catarare ( nu stiu daca exista asa ceva, asa scrie pe wiki).  De aia zic, e bine sa pleci ignorant la drum.

 

8 iulie - Moshi- Machame Gate


Pole-Pole


Ziua a debutat glorios pe la ora 5 cu un recital pe 3+2 voci al Corului Inaripatelor din pensiunea unde eram cazati.  Nu, nu va imaginati ca cotcodacitul dragastos al motatei bunicii care tocmai a ouat e vreun termen de comparatie. Neh!
Astea au dus aparatul fonator al aviarelor la un nou nivel al evolutiei filogenetice. Un fel de trambitat nechezat in ritmuri de cotcodaceala. Nu stiu ce animale erau alea, dar Radu m-a asigurat ca erau ratze. Asa or vorbi ratzele lor swahili.
Ne-am activat undeva pe ora 8, urmand ca in jur de 9 sa pornim spre Machame Gate, intrarea oficiala in Parcul National Kilimanjaro.

Desi mi-am inchipuit intial ca stiam semnificatia cuvintelor "pole-pole" (incet, lent, unde e graba? - in swahili), nu, nuooo, m-am inselat amarnic. Pai nu, ca traducerea cuvintelor asta e, dar nu incepi macar sa ai idee de adevarata semnificatie pana nu ajungi intr-o tara de-asta unde nu exista conceptul de dead-line. Adica, literalmente, universul nu a dezvoltat inca aceasta lege a fizicii. Ii lipseste o dimensiune. Ceva in genul.
Micul dejun (2 oua prajite) a durat vreo 40 de minute. Desi erau vreo trei fatuci in bucatarie si nu mai erau alti clienti in spelunca.
Conceptul de pole-pole e destul de greu de explicat. Trebuie sa-l traiesti. Dar daca as incerca sa explic ar fi cam asa: Totul e relativ, mai ales timpul, iar fata ta disperata care exprima acut un "acum" este in absolut orice situatie un catalizator al dilatarii timpului, caci cu cat pari mai disperat sa se se grabeasca, cu atat sunt mai lenti.
Dar sa reiau firul povestii.
Pe la 10 ne-am urnit in sfarsit, cu rucsac si rucsacel. Aburcat in shuttle, pornit spre marea aventura.
Am ajuns la poarta, unde trebuia sa ne inregistram. Aici urmau sa fie cantarite corturile si toate acareturile, pentru  a se stabili numarul de porteri pe care sa ii luam cu noi. Aveam sa aflam ca vor fi 19.
Toata tambaleala si tevatura a durat vreo 2 ore jumate. Intr-un final dramatic am pornit veseli catre Machame Hut, pe primul segment al rutei Machame, supranumita si "Whisky Route" (n-am aflat de ce).
Din cate se poate vedea, culoarea pielii e de un alb corespunzator, si parca si zambesc un pic.
A urmat apoi o ascensiune de 4,5 ore prin padurea tropicala, cu un rucsac de vreo 10 kile in spate, pe care m-am ambitionat sa-l car d'a capo al fine.

Vremea a fost frumoasa, si am avut norocul sa vad si niste maimute albastre (Cercopithecus Mitis). Le-am pozat, dar nu se vede nimic in poza.
Am ajuns veseli si nu foarte prafuiti la Machame Hut - 3000 de m.
Cina s-a desfasurat intr-un cort de iuta al carui fermoar nu functiona, cu gauri pe ici pe colo si in care, am aflat ulterior, dupa ce mancam noi, dormeau porterii. Grrrrrrrrrrrrr! Amaratii nici saci de dormit nu au.
Initial ne-am revoltat cu totii, de ce avem nevoie de tacamuri de metal si farfurii, ce ne trebuie aia si aia, cara saracii amarati toate prostiile, dorm in conditiile astea mizere, etc. Apoi insa am aflat ca mare parte din oras din asta traieste, deci cu cat e mai mult de carat, cu atat primesc mai multi oameni de lucru. Deci, ok, fie, am zis.
Aici am facut cunostinta cu Mr. Cort, si am descoperit ca salteaua autogoflabila pe care am injurat-o tot drumul din Nemtia pana in Tanzania (e mare si nu se desumfla complet, deci am carat-o atarnata cumva in capacul rucsacului) e cea mai buna investitie pe excursia asta: se umfla relativ repede (si singura) si in secunda in care iti pui o bucata de corp pe dansa hop! s-a si incalzit (bucata de corp, zic).
Aici am luat si primul contact cu toaletele. Cele mai rasarite constructii din toata tabara aveau sa fie, invariabil, toaletele. Ceea ce nu implica vreun palat de toaleta, nuuuuooo!
Notiunea de consultanta este inca un termen pentru care cosmosul tanzanian nu a dezvoltat moleculele constituente. Pai de ce zic asta. Pai sa va explic: toaletele constau intr-o cabina de lemn (cea langa care ne postam noi era aproape invariabil singura fara usa din toata tabara), cu o gaura decupata in podea si 2 lemne batute in cuie de-o parte si de alta a gaurii. Suport de picioare, cica. Nu am facut poze, va scutesc de imagine. Dar intelegeti voi. In fine, ziceam de "consultanta". Fac pariu pe tot ce detin in viata ca toate toaletele au fost construite de barbati care nu au habar de anatomia feminina si nici nu si-au pus macar problema sa intrebe, macar intr-o doara, vreo femeie daca ar putea vreodata in veci sa faca pipi in gaura aia. Motiv pentru care, a doua zi deja mi-am propus ca obiectiv secundar (si va rog sa ma credeti, am incercat sincer si cu toata vointa sa il ating) sa fac pipi macar o data fara sa ma p.. pe bocanci sau pantaloni si sa nimeresc gaura. Indiferent ce-am facut, acest obiectiv nu avea sa fie atins pana la final.
Am facut cunstinta cu chelnerul, pe numele lui Florence, si, indirect, cu bucatarul - adica cu produsul final al muncii lui, o supa alba cu un gust nedefinibil (buna in felul ei) si ceva felul doi, sincer nu mai stiu ce, dar a fost mancabil.
Radu si Olga

Emeric si Je

 Am admirat apoi muntele si ne-am tarat care in ce cort s-a aciuat, urmand ca a doua zi sa ne trezim la 7 si sa pornim mai departe catre Shira Hut.

Eu am dormit singura in cort. Pe la 3 dimineata m-am trezit deoarece incepusem sa dardai serios. Am reusit sa mai pun niste straturi de foantze pe mine, dar asta nu a rezultat neaparat in incalzire, asa incat am cam facut de planton pana dimineata. Pe la 5 am ascultat un concert de latraturi al unui animal, care aveam sa aflu a doua zi, parea a fi fost o vulpe.




9 iulie Machame Hut - Shira Hut (3820 m)

Jambo bwana

Si-a venit si ziua numarul 3. Dupa un somn de o calitate indoielnica, ma ridic la 7 dimineata din sacul de dormit intr-un cort fleasca, si un aer rece si umed.
Ne inghesuim in cortul de iuta unde se serveste masa, infulecam niste omleta si niste carnati fara gust.
Oana se dovedeste a fi o mai mare amatoare de cafea decat sunt eu de bere. Desi nici eu nu pot deschide carburatorul fara o cafea sanatoasa de dimineata, la Oana e un fel de ritual magic.
O tipa foarte misto, Oana. Nu spun ce varsta are, ca nu se cade, dar va pot spune ca, dupa parerea mea, e la varsta la care fiecare dintre noi ajunge la concluzia (sau ar trebui sa ajunga) ca munca nu e cel mai impoartant lucru din lume, si ca autodescoperirea prin autoprovocare e cea mai eficienta metoda de a-ti umfla respectul de sine. Oana urcase anul trecut pe Mont Blanc, si emana inca entuziasmul gamerului care tocmai a trecut la Mists of Pandaria.
In fine, am baut o posirca de cafea, am mancat, am pornit.
 
Poteca incepea imediat in spatele taberei cu un perete la vreo 50-60 de grade, plin de turisti si de porteri, printr-o vegetatie bizara, niste arbusti plini de licheni.
 

Au urmat 4 ore de urcus sanatos, presarat cu discutii interesante cu niste americani (singurii care au reactionat la gluma cu "are we there yet?" pe care o tot incercam din ziua precedenta). Apoi am intalnit un cuplu foarte simpatic de nemti din Berlin, la vreo 55-60 de ani, care tocmai urcasera pe Mount Meru.
In spatele meu grupul de americani.

Dupa vreo 2 ore ne-am oprit la o stanca abrupta, unde am avut si ocazia sa dau primul ajutor unui finlandez care reusise sa-si scranteasca serios o glezna.
Pe drum vorbesc foarte mult cu Rafael, unul dintre ghizi, care ma invata un cantecel in Swahili despre Kijimanjaro, care suna asa (daca va duceti acolo, va recomand sa-l invatati, toata lumea il canta pe acolo):
Jambo
Jambo bwana,
Habari gani
Nzuri sana
Oagemi
Oakaribishu
Kilimanjaro
Hakuna Matata.
(nu promit ca am scris corect).

Eu catarata pe stanca de unde s-a pravalit norvegianul. In spatele meu cei doi nemti din Berlin.

Am mancat pe drum, pe niste bolovani. Ne-am intretinut cu ciorile locale, pe care le-am hranit cu resturi de mancare.





 
Am ajuns apoi la Shira Hut. Am lasat rucsacii si am plecat sa vedem Shira Cave ( o gaura de vreo 2 m in stanca) si apoi am urcat inca vreo 200 de m la Shira 2. Pentru aclimatizare. Am stat acolo vreo ora si ceva, ne-am prajit la soare si am ascultat Red Hot Chili Peppers la telefonul Oanei.


In drum spre Shira 2


Ne-am intors apoi la tabara. Deoarece toaleta de langa noi nu avea usa, am fost nevoita sa ma duc la o toaleta muuult mai departe, aflata peste o ravena.
Seara dupa cina m-a apucat chisharea, asa ca am pornit in pas voios catre toaleta, lucru care s-a dovedit a fi o adevarata aventura. Pentru ca in intuneric nu am mai vazut toaleta, si m-am trezit dincolo de ravena intr-un pustiu absolut, intr-un intuneric absolut, nici urma de buda si neavand habar dincotro vin ca m-am tot invartit incercand sa localizez toaleta. Noroc cu ravena. Am pornit in sus pe ea si am dat de niste corturi, pe care le-am identificat ca fiind oarecumva in vecinatatea budei. Dupa 40 de minute m-am intors in tabara cu vezica goala. Toata lumea se cam bagase deja la somn.
Eu am dormit cu Olga (am stabilit sa facem cu randul cine doarme singur).
Pe la 2 noaptea m-a trezit vezica stand sa plezneasca, asta pentru ca seara era ceai cald la masa si na!, beam si eu ca toata lumea.
Ma aburc in niste textile, ies. Nu ma mai duc pana la toaleta, imi zic ca daca ma ratacesc iar ma prinde dimineata cautand cortul si chiar nu am chef. Gasesc niste tufisuri, imi fac curaj dau pantalonii jos, incep meditatia. De ce meditatie. Pai sa va explic: eu nu pot sa fac pipi (ce sa mai vorbim de altele!) daca nu sunt in spatele unei usi incuiata de partea cealalta a careia nu se afla nimeni. Acum fiind intre niste tufisuri, intr-un intuneric de sa-ti bagi degetele in ochi, creierul meu nu avea certitudinea ca e usa incuiata sau ca nu e nimeni in jur asa ca nu voia. Nu voia si pace. Cred ca americanii ii zic "shy bladder". E, la mine e crunt. De aia meditatie: concentrare maxima, sa explic sfincterului ca e ok, poate sa se dechida. E, cat meditam eu acolo, aud ceva. Aproape. Foarte...aproape. Fashait, pasi, adulmecat. Sfincterul se inchide in plin jet. Liniste din nou. Ma concentrez, golesc vezica. Dau sa ma imbrac, aprind frontala, moment in care vad in lumina doi ochi mari si rotunzi cu tapetumul sclipind in frontala mea la vreo 2 m in fata, ochi de care e lipit un corp negru blanos si o coada neagra, stufoasa. In acel moment regret amarnic ca nu mi-e frica, pentru ca asta ar fi rezolvat si problema constipatiei cronice care ma apuca cand ajung in medii nefamiliare (scuze, dar v-am avertizat ca urmeaza dezvaluiri nedemne de o doamna).
In fine, ma imbrac, si incerc sa ma apropii de creatura sa vad ce e. Animalul se uita intai fix in frontala mea ca hipnotizat, dupa care o zbugheste in niste tufisuri. O vulpe.
Ma intorc in cort, cu ochii in tavan. Cerul fara luna e plin de stele, vad Crucea Sudului si Corona Australis, plus o gramada de alte constelatii, iar Calea Lactee e de-a dreptul magica.



10 iulie.  Shira - Lava Tower (4600 m) - Barranco (4000 m)

The perks of being a wallflower


Am pornit in pas voinicesc de piticii Albei-ca-Zapada, dupa ritualul de dimineata (cafea, ceai, omleta, porridge).  Traseul nu mai e chiar asa de abrupt, dar sunt multe stanci. Pole pole.


 
Ma conversez de mai multe ori cu nemtii, mai descopar niste nemti, mai mai conversez cu americanii, dau si de niste francezi. Mancam undeva pe druma, deoarece la Lava tower (4600 m) e cam frig, zice Radu.

Ajung la locul unde urma sa mancam cu vreo 2 litri de lichid in vezica, si de data asta imperiozitatea bate fitzele parasimpaticului pelvin: dau de niste stanci, ma arunc dupa ele, golesc vezica, ca nu se mai poate. O parte din grup se resimte, cu ameteli si dureri de cap. Eu nu am nici pe dracu', si incep sa cred sincer ca ignorata e binecuvantata. Sigur, nu pot sa alerg ca o caprita plutind deasupra grohotisului, dar nu simt nimic. Nu tu dureri de cap, nu tu ameteala. E bun,zic.

Oana (prim plan) Olga si Radu













Ne-am urnit cu greu, cu burtile pline, si am pornit catinel catre Lava Tower. Cand am ajuns era o colcaiala de turisti, unii pusesera si corturile, unii mancau, unii cantau, ce sa mai, ca la un festival de roacheri.



Eu, in poza tipica, fotografiata de Oana fix cand ziceam ceva. Inchipuiti-va ca cant Internationala.
Drumul a continuat inca vreo 2 ore, de data asta de coborare, pana am ajuns la Barranco, pe inserat. Pe drum eu si cu Oana am decis ca e momentul sa devenim yoga, si ne-am descultat, ca sa ne bagam cu turloaiele intr-un parau pe care il traversa toata suflarea turistica incaltata in bocancii pe care a si facut cu siguranta pipi macar o data.
Cat ne scaldam noi fericite apare un grup de porteri care incepe sa tune pe swahili la noi. Ne uitam una la alta, siderate. Intelegem din gesturi si indignare ca e paraul de unde bea apa toata tabara Barranco, si ca gestul nostru de a ne baga cu picioarele curate in apa unde topaie toata lumea cu bocancii jegosi e un gest de profund disrespect.
Ne incaltam, pornim mai departe.








Ne apropiem vertiginos de tabara, cu putin inainte sa se insereze si sa se lase o ceata deasa. Pe drum vedem o cascada inghetata superba si multi "copaci" ciudati - de fapt un fel de cactusi, Senecio.

Kibo, cu un Senecio




Senecio, cascada.
Se lasa ceata.
In tabara am nimerit din nou langa toaleta fara usa, dar din fericire stanci erau din abundenta asa ca n-a fost chiar tragic.
Am servit din nou cina magica in cortul de iuta magica.
Aici mi-am amintit si unde l-am intalnit pe Emeric: la Balamuc.
Da, Balamuc e un nene care se ocupa de motociclete si care are legatura cu Amcart (cumva). Emeric e si el pasionat de trotinete, si mi-am amintit ca ne-am intalnit la Balamuc cand m-am dus sa-mi schimb cauciucurile la Pexi acu' vreo cativa ani. Emeric a locuit si el in Nemtia, si pe masura ce ne-am conversat am descoperit un tip fain si cu care poti purta un dialog interesant. Cand are el chef, that is.

Kibo in fundal, stanci si senecio.
Cortul Olgai, in spate cortul ghizilor.

Cei patru companioni bravi.

In picioare in stanga Florence, stand in fund Sam, ghidul si in picioare unul dintre porteri.

Oana si Radu la cina.

Olga si Emeric.

Eu si Oana.
Am dormit cu Oana care s-a foit toata noaptea, Am iesit de vreo 2 ori in tandem la pipi, intr-o noapte inghetata si cu un vant suierator. La 4 jumate m-am trezit, de frig si de foiala Oanei, care statea in cur ca la sezatoare, fusul si furca ii lipseau. Eu fiind o diplomata de fel i-am zis galant sa stea naibi macar 20 de minute linistita ca sa pot adormi si eu. Efectul a fost ca, nevoita fiind sa stea nimiscata, pana la urma a adormit (in sfarsit) inaintea mea.

11 iulie: Barranco - Karanga via Breakfast Wall - Barafu (4650 m)

Sus sus sus la munte sus

Am inceput ziua intr-un frig suportabil, mai suportabil decat bucata de gheata pe care am incasat-o pe ceafa cand am deschis cortul. 
Dovada ca sunt o optimista:inca zambeam.

Oana, la fel.
Eh, asta a fost ziua! Ziua Breakfast Wall. Adicatelea portiunea aceea foarte abrupta de care va ziceam. Aproape vertical. Nu, ca cand esti pe ea nu e mare branza. Te agati, te tragi, te mai impinge unul, te mai trage altul, e ok. Eh, cand te uiti in jos iti dai seama. Fain!
Pe masura ce urci, iti simti fibrele musculare urland dupa oxigen. Simti, efectiv, cum se duce toata rezerva din mioglobina, si corpul nu primeste suficient ca sa o refaca. Deplasarea se face cu viteza melcului de curse, si uneori parca tot simti ca exagerezi.







Nu mai stiu cat a durat (ore?), dar pe la jumatate, cand ma gandeam "la naiba, am mancat cam mult la micul dejun" am realizat de ce se cheama "Breakfast Wall". Pe la jumatate e o piatra iesita in afara in "poteca" pe care trebuie sa o iei in brate ca sa poti trece - Hug Stone.
Si-am ajuns apoi la o portiune plata cu o vedere minunata spre Mount Meru. Din nou altitudinea da de furca unora, din nou ma intreb daca nu cumva am vreun stramos aviar, caci eu nu simt absolut nimic.





Oana, incercand sa imi puna coarne sau ceva.



Ne-am oprit la Karanga numai ca sa mancam. Aici este de asemenea tabara, pentru cei care mai fac o zi de aclimatizare in plus (amatorilor! :P ).
Oana a ajuns destul de repede sus, si porterii i-au instalat un cort ca sa traga un pui de somn, ceea ce mie mi s-a parut o idee buna.

O vedere foarte frumoasa a masivului din tabara Karanga, cu Olga care mi se baga cumva nu stiu cum in toate pozele (jumatate din pozele mele care se vor peisaje au si un spate de Olga in ele).
Vant si frig.
Dupa ce am mancat am pornit spre Barafu, unde urma sa ramanem peste noapte. Traseul era initial coborare, apoi printr-o vale cu un parau (ultima sursa de apa a traseului) si apoi o urcare destul de nasoala. Pe mine coborarea m-a terminat la genunchi, cunoscut fiind faptul ca am cateva ligamente si bucati de meniscuri si cartilaje lipsa.

Cu rucsac rosu, Radu, urcand pe traseul porterilor.

Cu rucsac galben Olga, urcand pe traseul normal.
Si-am ajuns la Barafu. De pe la 4000 de m vegetatia a disparut aproape complet. Si era si cam frig, asa.
Dar peisajele sunt absolut magnifice. Seara pe la 6 ne-am pus extenuati la o masa calda, dupa care ne-am retras destul de devreme la somn (eu eram pe stand by pe la 9, cred), deoarece urma sa ne trezim noaptea la 2. Urma ziua ascensiunii finale, constand din 6-7 ore de urcus pana in varf, apoi coborarea pana la 3000 de m la Mweka, inca 5-6 ore. In general lumea pleaca la 12, dar, deoarece noaptea:1. nu vezi nimic, 2: e frig un frig cacator (-15, -20 de grade), am decis de comun acord sa plecam mai tarziu decat restul, evitand astfel puhoiul de turisti, avand doar 3-4 ore de frig maxim si prinzand ceva lumina pe traseu ca sa vedem si noi niste privelisti.
Asadar, ne-am retras in barloage destul de devreme, eu urmand sa dorm cu Olga.
Eh, cred ca a venit momentul sa va povestesc cate ceva despre Olga. Sa nu ma intelegeti gresit, mi-a placut fata, e de o candoare dezarmanta. Dar (urmeaza "dar"-urile): nu ma puteam intelege cu ea. Desi lucreaza de mai mult de un an in Romania, nu leaga doua vorbe. Vorbeam in engleza, problema este ca confunda niste cuvinte, suficient de bine plasate in text incat sa nu mai intelegi absolut deloc ce vrea de la tine. Si asta nu e tot. Cu toate ca vorbesc perfect engleza, ea nu ma intelegea ("too many words"). Un personaj fascinant. Am inteles de la Radu ca e un trekker experimentat, lucru care se vedea. Arata beton pentru varsta ei ( nu i-as fi dat). Dar in permanenta in lumea ei.
Fascinanta.

Cladirea de tabla e toaleta. Pe asta n-am probat-o, am preferat natura.

Un arc stancos, perfect pe linia orizontului.


Porteri urcand catre tabara.


Apus la Barafu



12 iulie Barafu - Stella Point (5739 m) - Uhuru (5895 m) Barafu - Millenium - Mweka Hut (3000m)


Fetitele Power-praf


Dupa cum ziceam, ne-am trezit la 2, dupa un somn intepenit in 3 straturi de lane si polare . Deoarece in cortul unde de obicei mancam dormeau porterii, si n-am vrut sa ii trezim pe amarati degeaba cu noaptea in cap (ei ramanand in tabara in timp ce noi faceam ascensiunea finala) am cerut sa ni se aduca ceaiul in corturi. Eu am iesit fara sa beau ceai, nu mai stiu de ce, cred ca "la buda" (in acest stadiu ajunsesem la performanta sa fac pipi la distanta minima regulamentara de cort - 2 pasi). Ma intorc in cort, pun si ultimele straturi pe mine si ma pun cu curu' pe salteaua proprie si personala, ca sa imi trag bocancii. Moment in care simt un aflux lichid pe buca stanga si o umezeala calda pana la piele. Olga mea isi pusese cana de ceai la mine pe saltea, si m-a privit linistita cum ma arunc pe ea de la inaltimea celor 172 de cm. Sar disperata, pescuiesc niste servetele, ma sterg. Sunt uda pana la piele, caci un val a depasit turul pantalonilor impermeabili. Eh, nu-i bai, sunt doar -15 grade afara. Fuck!
Trebuie sa recunosc ca mi-am iesit un pic din fire, fiind, in acel moment din motive nedefinite (obosita?, inghetata?) oarecumva anormal de irascibilia. In fine, nu i-am zis nimic.
Asta dupa ce, cu o zi inainte, ma pusesem cu quru' pe frontala si acum mergea numai daca ii trageam din cand in cand cate un sut.
In fine, ne adunam, pornim. Primele 3 ore nu am vazut mai nimic, decat nefericiti tarati de coate de ghizi care ii duceau inapoi in tabara dupa ce abandonasera.
Cand mergeam transpiram ca un taur, daca ne opream inghetam in cam 2-3 minute. Eu aveam niste manusi cu incalzire, niste jafuri chinezesti, dar care si-au facut cat de cat treaba, in sensul ca se incalzeau, dar pana ajungea caldura la degete dura vreo 20 de minute. Din cand in cand simteam cate o celula care se sparge din cauza ghetii formate inauntru.
O vreme am crezut ca va trebui sa imi decupez ceva degete de la picioare cand ajung inapoi, dar cu timpul s-au incalzit si am putut sa le misc si sa le numar: 10. E bun.
Am vazut un rasarit undeva pe la 5300-5400 de m, pe la ora 6.



Am continuat sa urcam. Din nou altitudinea si-a infipt coltii intr-o parte din grup, eu, spre mirarea mea fiind intr-o forma de zile mari. Pe la 7 ne-am oprit sa bem apa si am reusit sa cant cat ma tin plamanii un "I feel good" de mare angajament pe la 5500 de m.
Deja insa de ceva vreme urcam pe un fel de nisip pietros, in care simteai cat de greu iti e sa ridici piciorul, si fiecare milimetru pe care il aluneci inapoi e ca un pumnal in suflet.
Fiecare pas devine un efort considerabil, fiecare centimetru se castiga cu batalie, fiecare respiratie e voluntara. Terenul e o sursa de demotivare continua, lipsa de priza, alunecarea permanenta la ridicare piciorului pentru a pasi inainte fiind o unghie smulsa pe masa de tortura. Fiecare celula urla furioasa catre plamani ca ce naiba fac, e vreo greva, ceva? Simti fiecare din cele 160 batai pe minut, iar rucsacul cantareste cel putin 180 de kilograme. Pe la 5600 de m ma opresc, chinuita de niste dureri de burta pe care nu le pot asocia in niciun fel cu raul de altitudine, si pun totul pe seama distensiei gazelor intestinale cauzata de diferenta de presiune (suntem undeva la vreo 460 de milibari, deci jumatate din presiunea normala).

Ma gandesc la ce mi-au zis niste ignoranti inainte sa plec, cum ca nu poate fi mare branza, si Andreea Marin a urcat. Ba, daca a urcat, brusc incep sa o respect, desi nu dadeam doi bani pe ea inainte. 
Emeric a luat-o de ceva vreme inaintea noastra.
Intalnim un american gras, genul Redneck, tarat pas cu pas de ghid. Ma intreb de ce nu se intoarce.
Il depasesc, nu mai stiu daca sunt inaintea sau in urma celorlalti. Fiecare pas e o incantatie: ridici, impingi in fata, pui jos, schimbi partea. Simti cum trupul se zbate sa isi mentina homeostazia, simti acidoza cum se aduna in cotloanele fiintei, simti miocitele urland dupa oxigen. Ma opresc sa beau apa. 3 minute. Cand repornesc, picioarele imi sunt doua tuburi de gelatina de 300 de kilograme fiecare, si fiecare genunchi e un balon umplut cu 10 litri de lichid vascos, in care oasele trebuie sa inoate ca sa se miste.
Ascensiunea pana la Stella Point e un fel de vis, stii ca nu e real, si astepti sa se termine, dar parca timpul are alte coordonate cumva. Interminabil. Durerea de burta ma chinuie, si un gand mic si panicat mi se strecoara in fundul gandirii "daca am rau de altitudine?" "daca fac edem pulmonar?". Cand reusesc sa directionez niste oxigen la creier ma apuca rasul "cat esti de idioata", dar apoi muschii fura din nou oxigenul, si creierul arhaic preia comanda "faci edem pulmonar, de aia te doare burta!". Ajung chiar sa ii zic lui Radu, panicata, "mie cred ca mi se face rau".
Si, in toata mizeria asta de situatie, totul devine clar: irascibilitatea de dimineata, durerea de burta, totul devine clar, cand natura se hotaraste in cel mai nepotrivit moment posibil sa imi reaminteasca ca sunt femeie, in perioada fertila, si ca nu sunt gravida. Multumesc frumos, chiar nu aveam vreun dubiu. Din fericire am un tampon ratacit prin rucsac. Cauta un loc retras, intr-o poteca inundata de turisti, pe o oarecumva creasta, unde poti sa rezolvi asa ceva fara sa te umpli de malarie, ebola, febra galbena. Fuuuuuuuuuuuck! Fuck! Fuck! Fuck! Fuck!
Urasc ca sunt femeie! Niciodata nu am urat asa de tare, si am urat toata viata cu pasiune!
In fine, imi revin, ma adun, pornesc mai departe. Partea buna e ca macar acum stiu ca nu e rau de altitudine.
Hamisi, celalalt ghid, care ma insoteste, se plange de greata.Aproape de Stella Point ne intalnim cu Emeric, care se intoarce deja. Ii cer un ceva de greata, nu are, ii dam un omeprazol. E de stomac, merge :)
Emeric zice ca cica a avut ceva probleme sus. S-a dus cam repede, parerea mea de expert  :)

Oana are un moment de revenire spectaculoasa, dupa ce in urma cu vreo doua ore am crezut ca renunta. Tot respectul meu, s-a adunat, s-a motivat, a pornit mai departe.
Olga pierde incet- incet teren, eu inca ma simt uimitor de fit, in ciuda durerilor de burta. Mai ales acum cand stiu de ce le am.
In sfarsit, ajung cu Radu pe la ora 9 la Stella Point. Unde fac poze cu slitul desfacut si nu-mi zice nimeni. Asta e. Asteptam, apare si Olga.





Stam un pic, ne pozam, ne uitam, pornim mai departe pe marginea craterului vulcanic. Prin metoda tarare. Radu mi-o ia inainte si ajunge inaintea mea, dar ma tin tare si ajung si eu imediat dupa el pe la vreo 10.
Dupa ceva vreme apare si Oana, intr-o dispozitie de zile mari.





Am stat cu totul vreo juma de ora (poate mai mult?) sus, apoi am pornit inapoi, avand sub ochi ghetarul Furtwängler si imagine vaii acoperite de nori. Si spatele Olgai.





Ghetarul Credner




Calea inapoi e o alternanta de forte proaspete, in care fac un fel de ski de zile mari pe pietris, si epuizare a musculaturii posturale. Alerg cea mai mare parte a traseului inapoi, deoarece dezavantajul alunecusului de la urcare devine acum brusc un mare avantaj: efectiv "skiez" pe pietris pana jos. Belea!
Pe drum ne intalnim cu americanul burtos, cu care intru in vorba pentru ca mi se pare periculos de dispneic. Aflam ca l-a apucat epuizarea pe la 5300 de m, dar ghidul l-a incurajat sa mearga mai departe si a reusit sa ajunga pana la Stella Point. Recunosc ca m-a impresionat. Aveam sa aflam ca din vreo 150 de turisti in ziua aia, peste 80 au abandonat. Bravo lui!
Ajungem la Barafu, unde mancam, strangem tabara si pornim inapoi spre Mweka.
Poteca este superba, un fel de cararea galbena, si, desi credeam ca o sa am probleme mari cu genunchii, fac o cursa de zile mari pana jos. Eh, acolo aveam sa dau de dracu', dar inca nu stiam.




Millenium, sau High Camp, tabara intermediara.

Am ajuns pe inserat la Mweka, plini de praf si in dinti. Ne-am spalat care cum a putut, ne-am culcat, eu din nou cu Oana. Am dormit destul de bine insa. 

13 iulie Mweka Hut - Mweka Gate - Moshi

O gura de Africa

Coborarea a fost destul de abrupta, in conditiile in care ma dureau genunchii de imi explodau ochii in cap. Pana la urma am ajuns la nivelul padurii, si am mers asa ceva vreme, prin tara Entilor. Am vazut din nou maimute, m-am mai conversat cu niste americance, am mai vorbit cu Hamisi, am ajuns.





 Am semnat apoi iesirea din parcul national si am pornit cu un microbuy catre Moshi. Pe drum am cantat Jambo bwana!, am facut poze plantatiilor de bananieri si populatiei locale.





Am profitat de ultimele clipe cu echipa ca sa le fac si lor niste poze.


Porterii

In centru Hamisi, ghidul.
Am ajuns apoi inapoi la pensiune, unde am reusit sa fac dush, contrar lipsei partiale de apa, si a celor 130 de grade la care venea cand venea.
Am avut ocazia sa evaluez pagubele: piele imi arata ca un fel de schmirgel, 4 unghii fracturate din radacina si innegrite.

Am baut apoi o bere linistita in curtea pensiunii si am admirat un apus proiectat pe Kibo si Meru.

E, si acum urmeaza partea interesanta. Fiind ultima seara impreuna, am iesit la cina festiva si la discoteca. Da, discoteca. Eu.
Initial ne-am dus intr-un locat de europeni, dar je a facut o mutra lunga si a comentat. Nu am venit in Africa sa mananc paste. Repet, mi se pare cel putin stupid. Din fericire Radu a fost destul de receptiv la botul meu revarsat si ne-am carat repede de acolo, aterizand intr-un restaurant frecventat de localnici, in care se servea Nyama Choma - gratar de capra. Cu banane prajite.



Banuiala mea e ca le prajesc cat inca sunt verzi, erau groaznice.

Barul restaurantului.
Tot aici ne-am primit si diplomele oficiale ca am urcat pena la Uhuru.
 Dupa ce am mancat am plecat la dicoteca locala, care cand am ajuns era complet goala. Muzica era un colaj din vreo 5 piese din anii 90-2000 mixate si lipite stangaci una de alta.Pana la urma, dupa vreo ora au au aparut niste negri mititei (maxim 160 cm) care au inceput sa execute cu patos dansul ischiadicului, si anume: se infige cu avant o mana la sciatica, se frange brusc de mijloc si apoi se incepe o rotatie zbatuta in jurul unui picior, scuturandu-l pe celalat cat mai abitir, un fel de dansul ursului de Anul Nou la noi. Initial am crezut ca e ala prea beat, dar apoi i s-au mai alaturat inca cativa, care faceau la fel. Asa o fi perinita la ei, zic.


In final, pe la 1-2 noaptea ne-am carat la pensiune, deoarece a doua zi urma sa plecam spre Nairobi si spre cashile noastre.

14 iulie Moshi - Arusha - Nairobi - Doha


Kwaheri (la revedere)


Ne-am trezit a doua zi la 7, urmand sa plecam impreuna la Arusha, unde urma sa ne despartim, eu si Olga inapoi la casa fiecareia din straini, ceilalti plecau la Safari in Serengeti si Ngongoro.
Drumul nu a aduc nimic nou. Am calatorit avand in retina imaginile muntelui si ale solului rosu african, grupuri de Masai si copii cu vitele.
Acu', daca va bate gandul sa mergeti pe acolo, va dau un sfat. Cumparati suveniruri de la cei care va tabara, oricat de nesuferiti vi se par. Puteti sa le negociati la preturi foarte bune. Eu nu am vrut, am zis ca ma tepesc daca cumpar de la ei, si tocmai asta a fost teapa. Am cumparat din magazine, unde sunt mai scumpe cu mult, si nici nu poti negocia.










Masai cu incaltaminte din cauciucuri (exista magazine dedicate) in vama. De remarcat cate hantze au pe ei (noi eram in maieu si pantaloni scurti)
Am ajuns apoi la Nairobi, unde am reusit sa razbatem prin incurcatura de aeroport (sunt doar 2 porti, pentru tot traficul).
Am ajuns pe la miezul noptii la Doha, unde am ramas pana dimineata, avand cazare la hotel.

15 iulie Doha - Frankfurt -Trier

1001 (fara 1000) de nopti

Am aterizat la arabeti pe la 10, cred, dar pana ne-am trambalat, pana am luat viza, pana una alta, pana am ajuns la hotel s-a facut vreo 12. Primul lucru care te loveste (ca un ciocan in crestet) e caldura umeda. Am iesit din avion, am facut instant edem pulmonar. Irespirabil. Al doilea e halul de infofoleala in care umbla toti. Si ei, si ele, infofoliti in sutanele alea ale lor din cap pana in picioare. La coada pentru vize erau vreo 250 de oameni, din care vreo maxim 10 erau femei. Toti arabetii erau cu cel putin un cap mai scunzi decat mine, si toti se uitau languros. Am decis, inca o data, ca nu agreez acest stil de viata, aceasta cultura. Nu am nimic cu ei, dar sper sa nu am de-a face prea mult.
In fine, revenind: vreo 35 de grade (noaptea) si vreo 80% umiditate relativa. O sa vedeti ca pana si in pozele cu blitzul se vad particulele de umezeala din aer. Crunt. Am stat la Best Western, care, in mod normal, nu e vreo fita de hotel. Ei bine, nu! Aici era ditmaia camaroaia, cu ditamai dormitorul, cu ditamai televizoarele, cu ditamai baia, wece, bideu, cada, dus.
N-am zabovit insa prea mult, ca am mers sa mancam (eu si Olga) si apoi am plecat sa vizitam orasul. Care, in stilul "dat in stamba", e plin de cladiri impresionante, alternand cu santiere in care vezi desertul de dedesubt.







In aeroport m-am despartit de Olga, si am urcat inapoi in Dreamliner, de data asta insa am cerut loc la iesirea de urgenta ca sa nu ma imi mai sparg turloaiele in cutiile alea de tabla.
Am mancat tot ce mi-a picat in mana si am dormit vreo 3 ore, ca a doua zi eram de garda.
Am ajuns la Frankfurt, cu vreo 5 litri de lichid in picioare ( nu exagerez, m-am cantarit), urmand sa iau trenul, autobuzul si taxiul pana acasa.
Am ajuns, am azvarlit rucsacii pe podea (asa au zacut 4 zile, nedesfacuti) am facut un dus prelungit, dupa care am racait namolul din cada si m-am culcat.

Dar lasa ca mai plec eu!


LE:
Agentia cu care am mers se cheama Extreme-Travel. Ii gasiti aici. Organizeaza tot felul de excursii faine, inclusiv in Romania.