Cum am inregistrat eu prima data o piesa in studio

Eram prin anul 2 de facultate (la medicina ma refer). Adica vreo 2001.
Primesc un telefon de la baietii din trupa ca cica au inchiriat un studio sa traga piesele si sa vin si eu sa trag vocea.
Ca sa fim intelesi, nu ne mai vazusem de freun an, iar inainte ne vedeam cam o data la 3 luni si de obicei "repetitiile" se transformau urgent in jam sessionuri.
In fine,ma sui in tramvai, ajung in cele din urma. Dupa orbecaiala si rataceala de rigoare.
Nici nu intru bine, ca tabara pe mine: haide ca mai avem doar juma' de ora, am tras noi instrumentele la o piesa belea, tre' sa faci vocea. Acu' eu nu auzisem in viata mea piesa belea. Imi pun versurile in fata ( un scris infect, cred ca era al lui Teo :D scuze, domnu' Teo), imi pun castile pe cap, imi ruleaza o data varianta intrumentala si apoi gata, hai ca tragem. Ce sa tragem fratilor, ca eu nu stiu piesa. Orice, tu canta acolo, tre' sa iasa ceva. Am ingaimat eu ceva, m-am mai si balbait, mai n-am inteles versurile pe ici pe colo, am comentat ca alea-s versuri pentru barbat solist, ori eu am doi icshi....dar pana la urma am cantat acolo de gura lor.
Si-a iesit ceva. Rezultatul aici http://www.youtube.com/watch?v=I5eh8Vn7La0 sau dati play clipului de la profil.

Enjoy!

Un drum la Timisoara

No, martea trecuta am avut ceva trebi prin Timisoara. Oras frumos, au si aeroport.
Asa ca m-am dus cu avionul. De dimineata ma trezesc la 5, fac o cafecita, calc costumul, ma fac gigea. Chem taxi. 4 minute. Cobor. Il vad, ma indrept senina spre dansul. Si a trebuit sa ma opresc dupa 3 pasi, ca finca in drum spre mine l-a luat in plin alt taxi. Nush de ce dar am sperat ca nu e taxiul meu totusi. Bine, eu fiind eu, nu m-am indoit nicio secunda in sinea mea, dar am sunat sa verific. Da, era al meu, dar au trimis altul.
Plec, ajung la aeroport, ajung la Timisoara, fac ce am de facut, imi sparg si iPhonu' pe post de bine-ati-venit-in-Timisoara, si ma sui in masina colegului care trebuia sa ma duca inapoi la aeroport. Cam la mustata. Ploua de rupea, un trafic infernal. Dupa ce i-am facut capu' patrat bietului om "ia-o pe banda aia, calc-o, fa aia, du-te pe dincolo", iesim la 18.34 din Timisoara. Last check-in la 18.35. Acu' ultima speranta era in colega mea care plecase un pic inainte si care i-a spus domnului de la check-in ca vin si eu. Speranta nu murise, dar avea sa fie ucisa brutal 2 minute mai tarziu cand am prins bariera. In Timisoara, INAINTE de intrarea in aeroport e o cale ferata. Care, in afara pozitionarii de geniu, lasa sa circule trenuri in acelasi timp cu zborurile, ca nu cumva sa nu profite de sansa de a face oamenii sa mai si piarda avioanele. Eh, acu, nu numai ca venea cu viteza melcului turbat, dar a mai si oprit pe sosea. Cica are statie fix acolo. Sau trasese unu' semnalu' de alarma. Sau ceva. Cert e ca s-a oprit fix pe sosea vreo inca 4-5 minute. Am ajuns si eu pe la 18.50 la check-in.
Eh, voi ce ziceti, l-am prins?
Pai domnul de la birou numai ce se pregatea sa inchida shandramaua. M-a vazut la fix, am dat cu buletinu' asa de la distanta, m-a inscris, m-am suit in avion.
Partea buna in a fi eu e ca nu ma plictisesc deloc. Partea proasta e ca sigur o sa mor de inima.

Cum am pilotat prima data un avion

Nu stiu cum am pilotat, dar inca ranjesc. S-a intamplat acu 3 ore, azi, 8 noiembrie 2009.
Ma doare mana dreapta de mor, cred ca am facut febra musculara de la incordarea pe mansa. La fel cum ma dor gambele pentru ca eram cu ghetele de motor si nu puteam indoi glezna mai deloc. Dar a fost inaltator, si nu doar pentru ca aveam tendinta sa-i ridic botul.

Multumesc din toata fiinta mea, Bogdan.

Cum am petrecut eu revelionul in Barcelona

Anul de gratie 2000. Spre 2001.
Am plecat cu un autocar intr-un tur de Europa care trebuia sa se incheie apoteotic cu o saptamana in Barcelona si un revelion de vis in acelasi oras.
Drumul pana acolo e alta poveste. Poate o sa am timp odata sa va povestesc si dudele comise pe parcurs. Deocamdata doar apoteoza - Barcelona.
Care este un oras superb. Ce nu v-am spus e ca toata treaba asta era organizata ca un pelerinaj religios, la care participau cateva mii de studenti din toata lumea, cazarea fiind oferita de niste buni crestini unde am stat pe gratis, impreuna cu Irina, colega mea de camera din camin. In El Masnou, un orasel de unde faceam vreo 25 de minute cu trenul pana in Barcelona.
Toate bune si frumoase, am vizitat aia si ailalta, am dormit, am mancat, a venit ziua de 31 decembrie. Am plecat impreuna cu Irina sa ne plimbam prin oras. Si ne-am plimbat, pe strazi, pe sub strazi, prin strazi si prin port. Toate frumoase.
Se face tarziu, gata hai sa mergem inapoi in El Masnou, ca incepuse deja sa se umple cu drogati, hoti si tot felul de betivani. Bun, dar ultimul tren spre El Masnou era pe la 10 juma, si era fo 8. Ne suim noi intr-un autobuz, cu gandul sa ne plimbam pana la capat si inapoi la gara. 157 era numarul lui. Ne infiintam vesele ca ne odihnim gladiolele, ca pe Irina o cam rodeau bocancii, in autobuzul sus-numit, intreband inspirate daca se si intoarce. In engleza.
Pe acolo aia de-abia vorbeau spaniola, ca-s catalani, daramite engleza. Ete, surpriza, cand intrebam daca se si intoarce, nea Caisa Shoferul raspunde un impecabil, "Yes, of course!" . Yupiiii, asta-i de noi. Si mergem.
Dupa vreo juma de ora se cam intuneca peisajul si cam disparuse lumea civilizata. Ura ce frumos, road trip. Dupa inca vreo 10 minute soferul opreste intr-un catun semi inbeznuit, si ne face semn sa coboram.
Catunul se numea Cornella. Noi ne uitam una la alta lung si ne ducem tzantzoshe la dom' shofer :
pai da' ati zis ca intoarceti!
Huh?
Fata lui tampa nu se pupa deloc cu engleza cursiva afisata anterior, asa ca intram un pic in detalii. O idee proasta, pentru ca istoria contemporana momentului a aratat ca nu stie o boaba de engleza. Dupa cateva bombanituri si ceva figuri de jiu-jitsu cu mimica, l-am facut sa inteleaga ca-l intrebam daca macar mai vine alt autobuz care pleaca spre oras. Raspuns final "da", ne linistim si ne dam jos din autobuz.


Irina se descalta, eu fac poze, totul frumos. Primele 40 de minute. Dupa care am inceput sa banuim ca nici figurile bombastice din mimica si maini nu l-au convins pe nenea ca noi chiar incercam sa aflam o informatie utila.
Cat am stat pe-acolo n-a trecut tzipenie. Mai stam vreo 10 minute, apare o tanti. Parca-l vazusem pe Mahomed. Ne repezim furtunos catre tanti, care s-a dovedit a fi muntele, nu Mahomed. La fel de mare, si la fel de surda la intrebarile noastre despre existenta metroului in zona (din cauza puhoiului de crestini pelerini din perioada aia metroul circula toata noaptea). Dupa ce-am hartzuit-o putzin, insistand pe cuvantul "metro", arata vag catre o strada neagra ca rimelul Cruellei.
Nush de ce da' instinctul meu a cerut un detur prin strada invecinata, unde parca palapaia o luminita. O luam spre acolo, si vedem o benzinarie. Intram, intrebam, ne lamurim. Metroul era la vreo 20 de m mai jos de benzinarie. Ura!
Fericite urcam in metrou, ca sa constatam ca in cam momentul ala trenul nostru spre El Masnou probabil ca se pregatea de ultimul drum. Asta e, macar ajungem in Barcelona, petrecem toata noaptea. Ce misto o sa fie, pam-pam!
Ajungem in centru, o luam la picior. Entuziasmul s-a transformat in 10 minute in groaza. Vedeam in fata hoti de buzunare servindu-se relaxat din diversi pantaloni, drogati cu acu-n vena cam la 3 colturi de strada, betivi dand la boboci ici si colo. Eu aveam camera video de gat, toti banii posedati si actele (pasaport, maruntisuri de-astea) intr-un rucsacel in spate. Irina incepuse sa se miortzaie ca o dor picioarele. Cred, avea niste rani cat o moneda inca din Cornella.
Era de-abia vreo 1 noaptea, si am cedat psihic amandoua. Ne-am retras intr-o statie de metrou. Eh, toate bune, era cald, liniste, dar eu faceam shushu. Rrrrrrrrrau. M-am tinut cat m-am tinut, dar la un moment dat ii zic Irinei: Iti las rucsacul cu banii si actele, eu iau camera doar, si ma duc in misiunea de salvare a sfincterului uretral. Bun.
Plec. Ajung afara. Incep sa scanez. Nimic. Nu numai ca nu era nicio toaleta, dar nici macar vreun tufis nelocuit de vreun drogat sau vreun betivan. Dupa vreo 30 de minute, in timp ce ma lua cu calduri, friguri si spasme deja, aud dulcea limba romaneasca.
Erau doi romani, cuplu, veniti si ei la orasul catalan in vizita. Intru in vorba cu ei, le zic problema mea, ochesc un tufis mai nejumulit si-i rog sa ma tina de sase. Halleluia, problema rezolvata. Acu' nu prea mai stiam unde o lasasem pe Irina. Am o revelatie, si amicii mei zic ca si ei tot intr-acolo merg. Bun asha. Pornim impreuna, ajungem, ei ma intreaba cum arata prietena mea.
Le zic.
Ei: "a, fata aia pe care o mangaie tipu ala?" Eu intepenesc: da, e Irina mea, intinsa pe o banca, cu un nene care o mangaie pe cap. Metroul in gara, mai treceau oameni, nu prea vad bine, dar cand mijesc ochii, vad ca nenea de fapt mangaia toarta rucsacului cu bani si acte pe care Irina mea dormea ca o floricica. Astepta semnalul de plecare a metroului ca sa traga si sa fuga repede in vagon. Eram in capul scarilor, dar nu stiu cum am decolat de pe ele, pe peron, urland ca apucata:
Iriiiiiiiiiinaaaaaaaaaa, baniiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Ala cred ca m-a confundat cu vreo fosta iubita sau ceva, ca altfel nu-mi explic de ce s-a volatilizat atat de instant. Din fericire fara rucsac. Ajung langa Irina, care se trezise ca un pruncutz si nu intelegea de ce fac eu spume pe langa ea ca doarme. Ma rog, m-am calmat, ne-am pornit la drum, ne-am mai plimbat oleaca, am mai dat o tura cu metroul si pe la 3 pornim spre gara.
Acolo planuiam sa dormim ca aurolacii (in gara), dar la ei gara e incuiata noaptea, si se deschidea abia la 4. Nu mai stiu ce-am facut pana la 4, cert e ca la 4 fara 5 ne infiintaseram la usa garii. Primul tren spre El Masnou la 5 si 20. Bun. Am mai frecat duda pe-acolo, ne-am aburcat in tren cu un sentiment de sfarsit de apocalipsa. Dupa vreo 20 de minute o vad pe Irina panicata intr-o statie:
haide, ca aici trebuie sa coboram! Mie nu-mi prea semana.
Bai, nu e asta gara!
Ba da, ba da, asta e sigur.
Eu nu prea fusesem atenta, zic na, o sti ce spune, de obicei eu sunt aia ametita. Coboram, mai sa ne disece usile. Dupa ce pleaca trenul, mi se confirma: nu, nu era statia noastra pentru ca scria mare Montgat.
Eh, acu' a-nceput tragedia. Urmatorul tren era peste 2 ore jumate. Eu ca eu, dar Irina a inceput sa boceasca ca o sa moara acolo ca ea nu mai poate sa mearga. Eu m-am adunat cat de cat, si intreb niste trecatori cat e pana-n El Masnou. 3 km. Beton, zic pai in cazul asta mai bine o luam pe jos. Tare, si ii dau Irinei vestea. Cu chiu cu vai ne pornim. Eu cu chiu, ea cu vai, ca o rodeau bocancii. Mergem ca Moise-n desert vreo 3 km. Mai intrebam un biciclist cat e pana-n El Masnou. 10 km. Ma albesc. Mai trece un nene, in univesul lui mai erau 15 km pana la tinta.
Sa mor, nu alta. Dupa vreo inca 1 km, se deschide asa un tarm superb, cu o mediterana limpede si superba. Si cu un soare superb rasarind din mare (am pozele, nu le gasesc, le pun cand dau de ele). Nu ne putem abtine, ne ducem pe tarm, eu fac o baie (n-am vrut, da m-a prins un val de m-a scufundat pana la brau, eram in blugi).
Picioare goale-n nisip, ce sa mai, frumos, romantism. Si pentru ca faceam amandoua pe noi ne-am p...t in ea de mediterana. Ca sa fie romantismul complet.

Gata, ne-am odihnit, pornim. Si dupa ce ne-am plimbat noi oleaca pe calea ferata, constatam ca de-acu era un mare gard catre sosea, si care se ducea mult in spate, deci nu ne-am mai intors. Am mers ca doua crizantemutze pe calea ferata. La un moment dat, Irina cedeaza iar. Ca ea nu mai merge, ca moare de picioare. Si se arunca dramatic pe sina. Noroc ca era in spatele meu, si astfel cand m-am intors am putut sa vad trenul (spre El Masnou, mama masi!) venind vesel si sprintzar catre noi. Eu ma reped in Irina: ridica-te ca vine trenul. Ea nu si nu, crezand ca o pacalesc sa se ridice. Femeie, ridica-te ca ne face carne de mici pe-amandoua, nimic. Pana n-a simtit vibratiile (destul de tarziu, daca ma intrebati pe mine), nu s-a clintit. S-a ridicat, ne-am azvarlit amandoua peste garduletul ala de sarma de langa sine, si ne-am prabusit in nisip. Si-a trecut si trenul, si-a lasat disperare in urma.

Nu stiu cum am ajuns pana la urma in orasel. Eu eram uda, inghetata, plina de nisip, Irina descultza, cu niste rani imense in calcaie.
Am ajuns pe la 8 jumate, dupa ce am reusit sa ne ratacim si in oras, mergand pe o strada paralela cu cea unde trebuiam sa ajungem, si intrebandu-ne unde naiba s-a ascuns casa unde eram cazate.
Dar am ajuns. Si-am dormit pana pe la 5 dupa amiaza.
A fost frumos revelionul in Barcelona.