I believe I can fly.
Am primit alta mobra, tot un Royal Enfield, dar 350 cc. 
Aveam sa aflu ca e mai capra decat cealalta, si mai lenesa. Asta nu avea decat oglinda de pe stanga, deci nu aveam nicio posibilitate sa stiu daca am ceva in spate, fapt care m-a deranjat serios toata ziua.
Drumul pana sus a fost foarte placut insa, fiind chiar bun primii 35 de km, ascensiune constanta pe versantul muntos, plina de curbe in ac de par. Aproape de varf, l-am reintalnit pe Mike,
caruia ii promisesem un telefon cand ajungeam in Leh, insa Vodafone este restrictionat in zona Jammu-Kashmir, din ceva motive de securitate care mi-au depasit puterea de intelegere.
Pe masura ce urcam era din ce in ce mai frig, iar cu cativa km inainte de varf a trebuit sa opresc sa-mi pun manusile de goretex ca deja mainile mi-erau scutz.
Am ajuns la 5602m , cel mai inalt punct accesibil cu vehicule motorizate,undeva in jurul orei 12.
Primul motociclist roman acolo.
Am stat cam o ora sus, din care jumatate am stat la "poze cu maimuta", cum zice un prieten bun. De-a lungul intregii calatorii am fost rugata sa fac poze cu tot felul de oameni, lucru pe care l-am inteles destul de tarziu. Cert e ca la fiecare oprire se gasea cineva sa vrea "poza cu maimutza". Asta pentru ca, daca o femeie singura pe motocicleta e ceva destul de rar aici, acolo e ceva "o data-n viata". Plus ca au un cult pentru pielea alba (marea majoritate a reclamelor la creme sunt pentru creme care albesc pielea, si la femei, si la barbati) si de asemenea o fascinatie pentru parul rosu (se vopsesc cu henna, ca sa se faca rosii in cap, e considerat ceva de genul "rasa superioara"). Eu fiind roscata pistruiata cu pielea un fel de telemea cu puchi, cred ca paream un fel de extraterestru pentru ei.
Drumul inapoi a fost foarte placut, exceptand senzatia de grrr pe care o aveam de fiecare data cand ma depasea cate ceva (pentru ca nu auzeam si nu vedeam nimic in spate, n-aveam oglinda).
Ziua 12 (miercuri, 7 octombrie 2009): Leh - Delhi
Army dreamers.
Am parasit Ladakh dimineata devreme. Din cauza atentatelor din zona, in aeroport erau mai multi soldati decat pasageri, iar controlul de securitate e foarte strict.
La Delhi am nimerit in ziua celui de-al 6-lea festival pe care l-am prins in cele 13 zile cat am stat acolo, nu am reusit sa inteleg macar cum se cheama, daramite sa tin si minte (urmand ca un festival foarte mare, Diwali, sa aiba loc pe 15 octombrie). Cert e ca era un festival al oamenilor casatoriti.
M-am plimbat prin oras pe jos, si nu pot descrie senzatia decat ca infioratoare: aveam senzatia permanenta ca sunt tavalita la orice traversare de strada, imbrancitul e ceva comun, motociclete pe trotuar asisderea, mirosurile cela mai diverse ( de la prajituri la cadaverina) se succedau cu o viteza naucitoare. Cel mai ciudat e ca senzatia cumulata finala a fost placuta. Chiar mi-a placut sa ma plimb pe acolo, fara vreun motiv rational care sa explice asta.
Aveam sa aflu ca e mai capra decat cealalta, si mai lenesa. Asta nu avea decat oglinda de pe stanga, deci nu aveam nicio posibilitate sa stiu daca am ceva in spate, fapt care m-a deranjat serios toata ziua. Drumul pana sus a fost foarte placut insa, fiind chiar bun primii 35 de km, ascensiune constanta pe versantul muntos, plina de curbe in ac de par. Aproape de varf, l-am reintalnit pe Mike,
caruia ii promisesem un telefon cand ajungeam in Leh, insa Vodafone este restrictionat in zona Jammu-Kashmir, din ceva motive de securitate care mi-au depasit puterea de intelegere.Pe masura ce urcam era din ce in ce mai frig, iar cu cativa km inainte de varf a trebuit sa opresc sa-mi pun manusile de goretex ca deja mainile mi-erau scutz.
Am ajuns la 5602m , cel mai inalt punct accesibil cu vehicule motorizate,undeva in jurul orei 12.
Primul motociclist roman acolo.
Am stat cam o ora sus, din care jumatate am stat la "poze cu maimuta", cum zice un prieten bun. De-a lungul intregii calatorii am fost rugata sa fac poze cu tot felul de oameni, lucru pe care l-am inteles destul de tarziu. Cert e ca la fiecare oprire se gasea cineva sa vrea "poza cu maimutza". Asta pentru ca, daca o femeie singura pe motocicleta e ceva destul de rar aici, acolo e ceva "o data-n viata". Plus ca au un cult pentru pielea alba (marea majoritate a reclamelor la creme sunt pentru creme care albesc pielea, si la femei, si la barbati) si de asemenea o fascinatie pentru parul rosu (se vopsesc cu henna, ca sa se faca rosii in cap, e considerat ceva de genul "rasa superioara"). Eu fiind roscata pistruiata cu pielea un fel de telemea cu puchi, cred ca paream un fel de extraterestru pentru ei.
Drumul inapoi a fost foarte placut, exceptand senzatia de grrr pe care o aveam de fiecare data cand ma depasea cate ceva (pentru ca nu auzeam si nu vedeam nimic in spate, n-aveam oglinda).
Ziua 12 (miercuri, 7 octombrie 2009): Leh - Delhi
Army dreamers.
Am parasit Ladakh dimineata devreme. Din cauza atentatelor din zona, in aeroport erau mai multi soldati decat pasageri, iar controlul de securitate e foarte strict.
La Delhi am nimerit in ziua celui de-al 6-lea festival pe care l-am prins in cele 13 zile cat am stat acolo, nu am reusit sa inteleg macar cum se cheama, daramite sa tin si minte (urmand ca un festival foarte mare, Diwali, sa aiba loc pe 15 octombrie). Cert e ca era un festival al oamenilor casatoriti.
M-am plimbat prin oras pe jos, si nu pot descrie senzatia decat ca infioratoare: aveam senzatia permanenta ca sunt tavalita la orice traversare de strada, imbrancitul e ceva comun, motociclete pe trotuar asisderea, mirosurile cela mai diverse ( de la prajituri la cadaverina) se succedau cu o viteza naucitoare. Cel mai ciudat e ca senzatia cumulata finala a fost placuta. Chiar mi-a placut sa ma plimb pe acolo, fara vreun motiv rational care sa explice asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu