Marathon des Sables 2016: the longest, the toughest, the most beautiful (toată povestea)

Dragii mei, am comis-o din nou. 

Ştiu, nu mai e demult ceva ieşit din comun că le comit. Dar! De data asta o fo chiar groasă.  

Păi, să vă povestesc.


1. Ideea.


Nu ştiu câţi vă mai amintiţi că prin 2011 rula pe Discovery un documentar despre minunata mea făptură (pff!!). În fine, cu ocazia acelei campanii desfăşurate de Discovery România am cunoscut un băiat, pe numele lui Paul Dicu, care tocmai alergase Marathon des Sables. Nu ştiam eu pe vremea aia ce e cu cursa asta (dealtfel, cu niciun fel de cursă), dar m-a impresionat maxim. Mă frate, vorbea Dicu ăsta cu un patos despre deşert şi despre cursa aia, de mai că te făcea să vrei acuma să pleci de nebun cu beduinii prin Sahara. Şi mi-a rămas mintea la nebunia aia. Tot atunci i-am zis lu' Dicu, cu ochii plini de stele şi sclipind de entuziasm "într-o zi, o să am şi eu o medalie de-asta ca a ta!". Nu ştiu cât şi ce a crezut omul ăla despre mine atunci, dar cred că şi-a imaginat că n-am toate oile la mansardă. Şi-apoi a trecut timpul, m-am luat cu viaţa, şi, din cand în când am mai citit eu aşa despre MdS ăsta. Să vă povestesc şi vouă pe scurt ce e cu cursa asta.
E o cursă de circa 250 de km prin Sahara marocană (anul ăsta - 257 km, cea mai lungă distanţă din istoria MDS), cea mai a dracu' dintre Sahare, cursă pe care a întemeiat-o un francez pe numele lui Patrick Bauer (poreclit tandru "Papa Bauer" de către Dragoş, şi aşa i-a rămas numele). Eh, Bauer ăsta făcea în 1984 o cursă de unul singur de vreo 350 km prin Sahara în 12 zile, cu 35 de kile de mâncare şi apă în spate. Doi ani mai târziu organiza ceva similar pentru alţi nebuni. La editia din 1986 participau 23 de rătăciţi. Încet-încet fenomenul a luat amploare. În 2009 luau startul 1000 de participanţi din toată lumea. În 2010 participa James Cracknell, fimând un documentar pentru Discovery, moment în care omul ăsta, campion olimpic, care a refăcut expediţia lui Amundsen, care a câştigat o cursă în care a vâslit peste Atlantic, a declarat Marathon des Sables "the toughest foot race on Earth". Na-ţi-o p-asta!
Şi-a trecut timpul. Şi-am mai dat de Dicu din când în când (motociclist, mai povesteam de ture, mai făcea câte-un MdS, mai filozofam pe teme profunde, de-astea..). Dar ideea de a face cursa nu mi-a dat pace nicio secundă.
No, şi cand m-am mutat în Germania, m-am apucat eu de alergat. Mai cu hăis!, mai cu cea!, dar după vreun an am făcut prima cursă (maratonul Marelui Zid Chinezesc, dacă va mai aduceţi aminte -  dacă nu, uite aici).
Eh, şi anul trecut prin martie, după un ultramaraton ratat din cauză de alergători noi care mi-au sfâşiat nişte unghii, mă!, mă loveşte! Stiţi, cum mă loveşte pe mine. Intru pe site, mă înregistrez, mă înscriu, plătesc prima rată. Şi....asta a fost!

2. Antrenamentul şi pregătirea

În stilul caracteristic, nu prea m-am omorât eu cu antrenamentul. Mai alergam o perioadă, mai concediu, mai gărzi, mai băgam câte o cursă, dar nu m-am omorât, ce-i drept. În ultimele 13 săptămâni am băgat vreo 600 de km, din care 3 săptâmani fix înainte de cursă am zăcut din cauza unei nenorocite de gripe care m-a pus la pat fix în ziua în care trebuia să alerg maratonul de la Barcelona. M-am consolat la gândul că mai pregătită de-atât n-o să fiu niciodată. Şi că oricum, nu eşti niciodată destul de gata pentru aşa ceva.
Pregătirea...eh, aici e altă poveste. Pentru că MdS este o cursă autosusţinută, adică trebuie să cari cu tine totul, de la echipament de dormit, la haine, mâncare, medicamente, totul, în afară de apă.
Cea mai importantă implicaţie a acestui fapt: totul trebuie să fie cât mai uşor. A doua implicaţie, cel puţin la fel de importantă: totul trebuie testat înainte, mai ales mâncarea.
Eu fiind un pui de obsesiv-compulsiv, m-am apucat să testez variante de mâncare de cum m-am înscris. Pe rând, cu calm şi pe îndelete, ca să ştiu exact de la ce mi se trage dacă mă apucă vreo pântecăraie. Pe rând şi după documentări pe diverse site-uri şi bloguri am început să acumulez echipamentul obligatoriu (lista pe www.marathondessables.com)

Toate obiectele din lisă au fost achiziţionate tinând cont, în primul rând, de greutate. 
Rucsacul: l-am luat pe cel de la WAA (firma cu care colaboreaza MDS pentru echipamente). Am fost relativ mulţumită de el, uşor, funcţional, clar în standardele lor (nu scrie nicăieri ce vor să zică cu "equivalent" - motiv pentru care nu am  riscat şi l-am luat pe al lor). Singura problemă pe care am avut-o cu rucsacul, dealtfel cu tot ce am comandat de pe site-ul lor: exista o singură "croială": pentru bărbaţi. Motiv pentru care bretelele au fost relativ greu de ajustat peste sâni, iar suporturile pentru sticle au trebuit fixate cu bandă adezivă pentru că plasamentul standard mi le aducea la subraţ. Eu una nu pot să alerg cu două chestii la subraţ. Am văzut fete pe acolo, dar în mod clar le deranjau, şi înclin să cred că pur şi simplu nu au testat rucsacul înainte.  
Sac de dormit: iniţial luasem unul foarte subţire şi foarte uşor. Din fericire mi-a venit mintea la cap şi am comandat unul mai gros, la fel de uşor. Am decis, în ciuda preţului, să îl cumpăr pe cel de la WAA făcut special pentru MDS. M-am gândit eu că dacă am geaca de la sacul de dormit nu mai trebuie să mă car cu geacă separat. Acolo însă s-a dovedit o idee relativ greu de pus în practică: noaptea, când vrei să mergi la pipi, nu stă nici naiba să desfacă toate fermoarele alea care ţin cele două bucăţi împreună. Partea bună: un sac de dormit cu mâneci e extrem de comod. 
La restul, fiecare cum se decide, mare lucru nu e de ales. Cu menţiunea că oglinda de la busolă (dacă are) şi oglinda de semnalizare nu sunt echivalente. Ca fapt divers, echipamentul nu este oficial controlat. Ţi se dă o listă pe care bifezi că le ai şi semnezi declaraţie pe proprie răspundere că le ai. Eu una nu aş risca însă să merg fără ele şi să risc penalizare sau, mai rău, descalificare.
Mâncarea. Cum vă ziceam, trebuie cărată. Plus că trebuie să ai minim 2000 de calorii pe zi. Iar, semnezi pe proprie răspundere că ai. Nu ştiu însă dacă a fost vreodată cazul când chiar au controlat. Eu am fost fată cuminte şi am luat cât au zis ei. Aici, iarăşi, alegerea e individuală. Fiecare cu ce se simte bine. 
Absolut tot echipamentul, de la tricou, chiloţi, adidaşi, şosete, a fost testat riguros înainte. Am avut diverse surprize: alergie la textile de un anumit tip, cusături care jenau la anumite tipuri de şosete "anitbăşici", chafing ("opăreală"), la chiloţi de microfibră, etc. 
Pe site-ul MDS recomandau un spray şi o cremă care să minimizeze riscul de băşici. Le-am luat şi le-am folosit cu rigurozitate. Nu au ajutat la nimic. 
Credeţi-mă, nimic nu vă va scăpa de băşici, decât ani de zile de alergat pe teren instabil în căldură. Dacă aveţi noroc. Sigur, nu e o idee bună nici să nu faceţi nimic pe principiul "oricum nu ajută". Oh, ce diferenţă poate fi intre 8 băşici la picioare şi 9 băşici la picioare!
Şosetele: am testat multe variante până m-am decis la vibram injinji peste care am pus ciorapii de compresie reflectorizanţi (cică reflectă soarele, aiurea!- m-am pârlit serios pe gambe prin ei) de la Xbionic. În plus, am reacţionat ca la urzici la elastanul din ei în căldura aia. M-am consolat când am văzut că mai toată lumea era cu urticarie pe gambe. Ustură, mănâncă, doare...eh...asta e. Altă cale decât mai departe, nu e.
Pantofii: am ales Hoka Challenger ATR, cu 3 numere mai mari. Sunt incredibil de uşori, talpa e lată şi protejează bine la pietre. Iarăşi, alegeţi alergători potrivit tipului vostru de pronaţie. Dar, luaţi-vi-i cu cel puţin două numere mai mari. Eu am crezut până în ziua cursei că i-am luat prea mari. A 5-a zi, când abia mi-am îndesat elefantiazisurile în adidaşi mi-am zis cu năduf: bine că i-am luat mai mari, frate!
Gamaşe (gaitere) antinisip, o idee bună, şi nu aş avea curaj să merg fără. Şapcă cu protecţie pentru ceafă, pe care am pictat un Muad'dib, eu fiind un mare fan Dune, şi mi s-a părut extrem de adecvat. Dacă n-aţi citit cartea, puneţi mâna şi citiţi-o. Puteţi să îmi mulţumiţi după aia.



Restul echipamentului ...no, fiecare cu ce se simte bine.

3. Echipa 

Mult timp am trăit cu iluzia că Paul o să fie acolo. Cum era nelipsit de la MDS în ultimii 5 ani, am presupus, greşit, că va veni şi anul acesta. Am aflat prin iunie că nu va veni. Am avut un şoc, dar ...asta e, viaţa merge înainte.
 Primul din echipa de anul ăsta pe care l-am "cunoscut" ( a se citi "luat legătura pe facebook") a fost Andrei Gligor. Sincer, nu mai ştiu cum. Cert e că prin intermediul google+ şi al Facebookului ne-am adunat cei patru muşchetari. Pe listă au fost cinci români, al cincilea fiind un român stabilit în Belgia şi care nu a considerat că merităm să ne salute măcar. A stat cu belgienii lui acolo şi ne-a ignorat complet, motiv pentru care aceasta va fi singura dată când va fi menţionat.
Dar, vă ziceam de cei patru muşchetari.
De la stânga la dreapta: Andrei, Daniel, je, Dragoş

De mine nu vă mai povestesc, că e jale. O să vă dau link cu ce au scris ei despre mine.
Andrei fu singurul din echipa de anul ăsta care mai făcuse MDS-ul. Motiv pentru care a fost hărţuit de restul pentru sfaturi şi idei. S-a descurcat exemplar, m-a sunat să îmi povestească diverse şi să îmi dea curaj. Super băiat, genul ăla care nu vrea să supere pe nimeni, vrea să ajute pe toată lumea, şi se fereşte de conflicte ca dracu' de tămâie. Nu ştiu exact ce background sportiv are, şi, din păcate o să mă auziţi spunând ceva de genul "nu prea ştiu exact" relativ frecvent, motivul fiind foarte simplu: mereu când vorbeam ne ziceam "muuaaamăă, abia aştept să îmi povesteşti de aia şi de ailaltă, o să avem timp berechet în bivuac". Ceea ce nu putea fi mai departe de adevăr. Pentru că nu am avut timp decât de văicăreală, miştocăreală şi alte chestii "obligatorii", ca să le zic aşa (spart băşici, toaletă, fiert apă, debriefing, somn).
Revenind. Andrei aleargă bine, asta pot să vă zic. Foarte bine. Super implicat în acţiuni de caritate, a alergat pentru Pădurea Copiilor, şi a facut-o exemplar. Are o fetiţă care a făcut 4 luni cât eram acolo, o minune.
Daniel Nica. Aleargă bine, mai mult nu ştiu, adică de când, şi cum exact. El era mai în temă decât unii dintre noi pentru că fusese la o sesiune de antrenamente cu Mohamad Ahansal (zis şi Momo,  un marocan care a câştigat MDS de 5 ori şi deţine recordul pentru cea mai rapidă traversare a unui deşert), cu Paul Dicu şi cu Samir, care a ieşit pe 6 anul ăsta. Omul credea că aleargă încet, cam la fel de încet ca mine (mie mi s-a părut maxim de imposibil, dar dacă a insistat...) şi s-a decis el că o să alerge cu mine. Eu i-am zis din start că subestimează gradul în care mă menajez eu, dar nu m-a crezut, şi pace! O să vă povestesc mai încolo cum, când, şi la ce concluzie a ajuns. Un om liniştit. Parcă prea. Are 3 copii şi cred că e un tată fenomenal. A alergat pentru Climb again.
Dragoş Georgescu. Maniac cu sportul, care s-a antrenat specific pentru MDS. Nu ştiu ăilalţi cât de specifici au fost, dar Dragoş a a avut un întreg plan şi program. Genul ăla care crede sincer că dacă îţi spune, în timp ce tu îţi clampezi femurala bilateral, pentru că ţi-a explodat mina sub fund şi ţi-a pulverizat ambele membre inferioare: "Ridică-te şi umblă! Ştiu că poţi!", miraculos îţi vor creşte membre noi ca la guşter, şi te vei ridica şi vei umbla. A făcut niste Ironmanuri, de-alea importante (nu mă pricep. Încă). Tare ca piatra, iute ca săgeata, moale ca găluşca dacă venea vorba de fetele lui (soţia şi cele două fiice). A alergat pentru Casa Ioana. 
Apropo de alergat pentru ăia şi ăilalţi: eu nu am alergat pentru nimeni. Şi nu pentru că nu am vrut. Nuuuuooo! Eu am vrut! Şi, deşi nu am cerut nimănui niciun bănuţ pentru înscriere, nu m-a vrut nimeni să alerg pentru nimic. Şi vă rog să mă credeţi, am căutat! Jignitor de-a dreptul! (sincer, nu e jignitor, dar nu am înţeles absolut deloc: de ce ar refuza cineva să îi ajuţi cauza?)
Dar, să revenim, asta a fost echipa. O să va dau ocazia să îi descoperiţi mai în amănunt pe parcursul poveştii.
Păi, să o depănăm, zic!

4. Povestea

Scurtă paranteză:

Deoarece m-am gândit eu că 6 maratoane în 6 zile nu sunt suficiente, m-am înscris şi la maratonul de la Paris, care a fost pe 3 aprilie, adică fix 5 zile înainte de MDS, unde alerga şi Andrei. Ne-am întâlnit şi am păpat un escargot înainte de cursă. A fost o idee oarecumva proastă, pentru că medalia a fost fuamete de urâtă. Urâtă rău! Cea mai inutilă irosire a metalului ieftin din istoria penibilă a metalului ieftin! Dar măcar am mâncat escargoţi, m-am revăzut cu o prietenă din copilărie şi l-am cunoscut pe Andrei. 

7 Aprilie: Ziua -1 

Pe 6 fusăi de gardă, urmând ca a doua zi să zbor la Paris din Luxemburg. Plecarea către Ouarzazate, Maroc, urma să fie din aeroportul Paris Orly pe 8 Aprilie la ora 6 dimineaţa, ceea ce înseamnă că trebuia să fim în aeroport pe la ora 3. În rest, mare informaţie nu aveam, deoarece traseul este ţinut secret până în ziua de dinaintea startului. Încă o găselniţă de-a lui Papa Bauer.
Planul era să stăm la un hotel în aeroport, eu cu Daniel şi cu Dragoş, care venea direct din Madrid de la o călătorie de afaceri. Andrei, care rămăsese în Paris după maraton, era cazat în altă parte, şi urma să ni se alăture în aeroport. 
Buuunn! Plec eu sforţată la Luxemburg. Ajung în aeroport, frec un pic duda că am ajuns prea devreme, vine momentul, pornesc către terminal, bineînţeles că mă duc la altă poartă. Mă dumiresc la timp, pornesc către poarta corectă, deschid telefonul să deschid biletul electronic, mă, şi simt că treapta aia care trebuia să fie în spatele telefonului, mă, nu mai era acolo, mă! Calc în gol şi, de frică să nu sparg telefonul cu beletul, nu întind nicio mână. Mă, şi unde nu mi te prăbuşesc ca sacul de tărâţe vreo 3 trepte, dar un sac de tărâţe umede, că m-am şi rostogolit un pic. Mă ridic, nimeni în jur, mândria intactă, dar genunchiul stâng, nu prea. Zic, haiti! stai că începe bine. În fine, mă sui în avion, trântesc nişte capete în sertarele alea de sus (un Embraer de-ăla mic cu 3 scaune pe rând) decolăm, ajung. Daniel zisese că mă aşteaptă şi mergem împreună la hotel. Eu zburând cu Luxair (un fel de Trans Nea Nicu al companiilor aeriene), am aterizat într-un cotlon al Charles de Gaulle-ului. Daniel 'ce "păi hai că vin eu la tine". OK, eu oricum trebuie să aştept bagajul. Cât aşteptam bagajul, vine un francez la mine, se uită la rucsacul galben, mai să ma ia în braţe "ha, şi noi tot la MDS!" (erau trei). Bravo, zic, îmi înşfac paporniţa şi plec să dau de Daniel. Traversează bietul om tot aeroportul cu o navetă, ne întâlnim, ne recunoaştem după icterul şepcilor şi al rucsacilor. Ne pupăm regulamentar, şi-acum ce facem, păi hai la hotel, păi cum, păi cu autobuzul, care e fix la terminalul de unde venea Daniel. Cât calculam noi traseul, francezii mei ne depăşesc, ne fac cu mâna. Încărcăm rucsaci peste rucsaci, ne aburcăm în navetă să o luăm înapoi la terminalul 2F. Ajungem, Francezii ne fac cu mâna, venind din sens opus. Ne plimbăm din etaj în etaj, întrebăm la vreo trei birouri de informaţii, mergem cu paporniţele în spate de la E la F, de la plecări la sosiri, ne mai întâlnim cu francezii de vreo 3 ori, se puseseră la o masă şi mâncau liniştiţi. Cred că vreo 40 de minute ne-am flendurit cu rucsacii în spate pe acolo, ca nişte curci fără cap, deja aveam febră musculară şi începusem să ocolim francezii că devenea penibil. În sfârşit ne enervăm, eu intru pe net pe roaming, mă dumiresc în 30 de secunde, Daniel o pune pe aia de la informaţii să îi deseneze exact, se dumireşte şi el, ne urcăm într-un final în autobuzul către Orly. Şi să ne aşezăm. Şi mi-l văd pe Daniel că se caută în buzunare şi declară calm: mi-am pierdut cardul. Scoate telefonul, sună, blochează cardul. Calm. Nicio tresărire. Bun aşa, îmi zic.
Şi ajungem la Orly. Şi de acolo aflăm că avem navetă gratis la hotel. Şi că, oricum, nu ne ia niciun taxi pentru ăia câţiva kilometri. Şi ne punem în staţie să aşteptăm naveta. Şi stăm juma de oră. O oră. După vreo oră am o sclipire de geniu şi sun la hotel. Aia nu vorbea decât franceză, dar apuc să îi explic într-o franceză împleticită că vrem naveta. Aia: într-o oră. Mai să mi se taie picioarele a preinfarct. Într-o oră, ce? Într-o oră vine naveta. În emoţia preinfarctului, nu am înţeles eu prea bine dacă zice că vine din oră în oră, sau că vine într-o oră. Ghici care era? Exact, am mai dârdâit în staţia aia încă o oră. În fine, a venit, am ajuns la hotel. Ne-am culcat, eu singură, Daniel urmând să-l primească pe Dragoş. 

8 Aprilie: ziua 0


Ne trezim la 2 jumate, ca să fim la 3 şi un sfert în aeroport. Eu comandasem un taxi pe net pentru ora 3, ca să fim siguri că ajungem. La 2.45 bat la uşa băieţilor, oarecumva arcuită ca pisica la atac, pentru că mă cam luasem în fălci cu Dragoş pe messenger. Pe un motiv banal, dar unde fiecare avea părerea lui fermă şi de neclintit. Sunteţi pregătiţi să vă zic? Păi, să vă zic: eu cred că aplaudatul la aterizare e penibil şi jignitor pentru piloţi. Dragoş crede că e normal şi frumos. Discuţia a fost aprinsă şi acidă. Ce să mai, ne-am scos ochii. Virtual. 
Aşa, şi vă ziceam, eram toată o blană zburlită, numai că Dragoş s-a dovedit a fi un super băiat. Am sfârşit de fapt în a fi best buddies. Dar vă povestesc pe parcurs.
Ne-am aburcat în taxi, ne ocoleşte ăla juma de Paris că era închisă nuşce stradă, ajungem, ne întreabă la ce terminal, noi "la ouest" ne prăvălim cu toate acareturile şi paporniţele din taxi, ne cărăm în terminal, bă, nici ţipenie, în afară de 3 malaezieni sau ceva în gen. Mă, hai să ne uităm totuşi la ce terminal. Scria mare cât ochiul de velociraptor: nord. Bun aşe! Şi-acum ce facem? Păi, navetă! Unde? Nu ştim! Când? Acum! Ne orientăm oarecumva, unul dintre malaezieni se duce să întrebe un creştin, între timp vine naveta, noi ne urcăm, se urcă şi ceilalţi doi malaezieni mai necurioşi şi îl lasă pe al treilea acolo, fără a schiţa nici cel mai mic gest că au remarcat că ăla aleargă după navetă (ceea ce chiar a făcut, şi cred că aşa a şi ajuns la terminal). 
Bă frate, muşuroi de furnici icterice era terminalul ăla! O masă de oameni învăluiţi în rucsace, şepci şi tricouri galbene cu MDS. Stând frumos la o coadă şerpuită. Şi în vălătucul ăla, mă, ne-a găsit Andrei, mă! Ne-am reunit în emoţii, ne-am pupat, alea. Fiecare cum l-a dus capul, ne-am făcut check-in, numai ca să ne trezim care în ce colţ de avion a nimerit. În aeroport l-am reîntâlnit şi pe Rinus, un olandez care m-a ajutat pe ultimul kilometru la Petra (povestea aici).
Şi-am urcat în avion, şi-am ajuns la Ouarzazate. Televiziuni, interviuri, oameni celebri (uite-l pe nuşcine, care a câştigat nuşce triatloane, uite-l şi pe nuşcine2, x şi z care a câştigat aia şi ailaltă. Eu, canci! nu ştiam pe nimeni. Ignorance is bliss, I tell ya!).
Aterizarăm. Moaca mea complet inocentă spune că habar nu aveam la ce mă bag.
Dragoş era tot o vervă, şi tot repeta ca gramofonul:  "băi, voi vă daţi seama ce facem noi?!?" Ăăăăă...nu. Eu una, nu.
Din aeroport ne-au încărcat direct în autobuze, şi am pornit către bivuacuri. Vreo 6-7 ore cu autobuzul. În autobuz am avut onoarea şi plăcerea să fiu translatorul oficial, din franceză în engleză. M-am descurcat onorabil, se pare. Pe drum s-a făcut distribuţia în bivuacuri, şi am primit două lucruri importante: roadbookul, şi "les sacs a caca".
O să încep cu cei din urmă, şi anume, pungile de caca. Care sunt nişte pungi maro, biodegradabile, special proiectate pentru a defeca într-însele. Vedeţi voi, toaleta la MDS constă dintr-o cabină improvizată dintr-o prelată (bannere de la ediţiile vechi, relativ interesant de citit cât eliberai dragonul), fixată cu şoricei pentru cabluri, în care se află un cadru de plastic verde de forma aproximativă a unei vespasiene. Se ia o pungă maro, se fixează pe cadru, se pune o piatră într-însa -  pentru simplul motiv practic că bate vântul uneori atât de tare, încât, dacă conţinutul nu e suficient de greu, rişti să te trezeşti cu punga întoarsă pe dos în poală. Ceea ce e cam nasol. Te aşezi pe tron, ţii de prelatele alea cu câte mâini şi picioare poţi, pentru că sunt extrem de instabile şi le zboară vântul ca pe drapelul victoriei la Waterloo, şi eliberezi dragonul. Dacă poţi. Eu nu am reuşit pe tot parcursul cursei. Restul păreau însă relativ mândri de realizările lor cufuristice, deci am aflat că sistemul funcţionează minunat, dacă nu ai probleme cu capul. După ce ai dresat iguana, iei punga de pe cadru, o înnozi cum poţi, şi o arunci în recipientul special amenajat de lângă toalete. Pisăfcheic.
Roadbookul...eh...Roadbookul e o cărţulie cu schema de tortură pe următoarele 7 zile. Adică împărţirea kilometrilor pe zile, şi descrierea traseului, cu hartă şi instrucţiuni de orientare. Adică, pe bune. Cu busolă şi tăti şele.
Cred că toată lumea, fără excepţie, s-a uitat înfrigurată direct la stagiul 4: 84,3 km. Faţă de anul trecut, când a fost cel mai lung stagiu lung din istoria MDS (91,7 km) am zis toţi bogdaprosti. Cred că toţi eram deja impresionaţi de când Papa Bauer a declarat ediţia din 2016 "cea mai lungă, cea mai nisipoasă şi cea mai frumoasă". Deci pariez că nu a fost nimeni trist că nu e etapa lungă mai lungă.
Roadbookul meu, cam tăvălit, deh a făcut MDS-ul, cu numărul scris cu pixul pe el, 653.



Pe drum ne-am oprit să mâncăm. Căldură mare, monşer!

Tot aici am avut ocazia să facem primul pipi la grămadă. Instrucţiunile erau: fetele în stânga, băieţii în dreapta, dar unii nu prea au înţeles. În orice caz, problema se punea: faci pipi în văzul lumii, sau deloc. Am ales văzul lumii.
Spre seară am ajuns la bivuac.
Pentru cei care nu ştiu ce este bivuacul: este o bucată de ţesătură groasă dintr-un fel de lână, care se fixează pe două laturi, şi se ridică pe nişte beţe în centru. Sub prelată se pune un preş. Gata adăpostul. Inutil să vă povestesc cam ce bolovani şi pietroaie sunt sub preşul ăla. Călcat pe Lego în sufragerie!?! Pfff! Pipi de pisică.

Spre bucuria lui Andrei, ne-am nimerit în bivuacul cu numărul 25, cum avusese şi anul trecut, şi cu acelaşi polonez de anul trecut, Michal. Plus încă unul nou-nouţ, Bart.
Seara am avut o cină îmbelşugată, unde ne-am ghiftuit toţi de parcă mergeam la execuţie. Apoi nu ne mai rămânea mare lucru de făcut, decât să ne facem culcuşul pentru noapte. Ceea ce am şi făcut. Şi-am adormit, doape de urechi şi tot tacâmul. Bă, băiete! Mă, am făcut un frig în noaptea aia, de-am crezut că mă trezesc Ötzi, omul ăla mort şi găsit îngheţat 4000 de ani mai târziu. M-am felicitat că nu am luat sacul de dormit ăla subţire.
M-am trezit în înjurăturile şi blestemele celorlalţi, care erau la fel de căpiaţi de frig ca şi mine. Cel mai abitir blestema Andrei, cred. Şi tot zicea într-una: de mâine o să fie mai cald, că mergem spre nord. Dragoş se minuna încă unde este şi ce urmează să facem. Daniel forfotea de colo-colo în linişte.

9 Aprilie: ziua 1...

...a început prin a lua apa. 
Să vă povestesc cum era cu apa. Vă spuneam că, pe parcursul cursei urma să primim apa de la ei. Cu porţie. Un proces complex şi bine organizat. În prima zi am primit o cartelă cu toate zilele şi check-pointurile şi cantitatea de apă pe care urma să o primim. Luatul apei dimineaţa nu era opţional, urmând să primeşti penalizare dacă nu o luai. 
În poza de mai sus vedeţi două carduri. Cel de sus e cardul medical. 
Aşa, şi am primit apa şi programarea la controlul tehnic. Adică: cântărit rucsacul şi primit numerele, GPS-ul şi cartelele. Totul a mers strună, foarte faină organizarea. Şi după ce am cântărit rucsacele (al meu avea 7,8 kg fără apă)  şi am primit toate cele, am dat spre păstrare (şi trimis la Ouarzazate) rucsacii normali cu bagajele. Eu trimiţând în proces şi buff-ul, crezând că l-am uitat acasă.  Pfua! să te ţii când am realizat că nu am buff. Ce să mai, tragedie sofocliană. Norocul meu (şi mai ales, norocul celor din jur) a fost că în ziua de dinaintea cursei e un mini-shop cu busole, rucsaci, cuţite şi....tadam! buff-uri. Şi mi-am luat buff. Gata, eram salvată. 
Apoi ne-am retras la bivuace, aşteptând ultima cină. Daniel făcea strategie, că alergăm nuşcât, că alea. Eu, sincer mirată: ce să fac, mă, s-alerg?!? Exclamaţie care l-a amuzat maxim pe Dragoş: hehe, ce sinceră ai părut! Omule, sunt cât se poate de sinceră! Scopul meu declarat era să termin, eventual ultima. Fără nicio iluzie sau pretenţie de glorie în clasament.
Şi am avut timp să povestim câte ceva. " tu ce ai alergat, păi aia şi aia" povestesc ei acolo de UTMB, Ironman-uri, de-astea. Şi Bart, polonezul, mă întreabă şi pe mine. Ergh.....păi eu nu prea le am pe astea cu alergatul, zic. (Expresie de "faci mişto de mine" pe faţa lui). Eu, calmă: cred că am alergat vreo 2000 de km toată viaţa mea (m-am uitat acum, 1970 de km, deci am fost pe aproape). Expresia se transformă în şoc. "Da, ştiu, zic. Vă întrebaţi ce naiba caut aici. Hehe, şi eu". Cred că nimeni, dar nimeni din cortul ăla, nu m-a crezut. "Ştiţi, le zic, eu am o singură mare calitate: eu nu renunţ". Îmi închipui că toată lumea din cortul ăla a gândit în mintea lui că asta nu e de ajuns, că vai mama mea ce-o să mă mai chinui eu înainte să renunţ. Chiar şi eu m-am gândit aşa un pic că o să îmi fie greu. Dar nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că nu o să reuşesc. Ah, câtă naivitate şi inocenţă...
Dar, de crezut că doar voinţa nu e de ajuns, pe asta o cred şi eu. Pentru că acum, după ce a trecut, şi am văzut de ce au fost eliminaţi unii, îmi dau seama că e nevoie şi de un dram de noroc. Şi, sigur, de antrenament. Să vă zic însă o chestie: la MDS faptul că eşti super în formă nu îţi garantează o poziţie bună în clasament. Sigur că ajută, ar fi o tâmpenie să afirm că nu, la fel cum ar fi o tâmpenie să afirm că poţi merge neantrenat dar cu voinţă de fier, şi îl termini. Nu. Zic doar că MDS e o cursă în care managementul resurselor şi psihicul sunt mai importante decât numărul de curse la care ai participat şi ce timpi scoţi pe distanţa x sau z. Cred cu tărie chestia asta. 
Dar să revenim. 
După amiază a mai avut loc un debriefing despre reguli generale în bivuac, apoi ne-am adunat cu căţel şi rucsăcel să mergem să facem poza cu numărul ediţiei, 31. Ne-am înghesuit ca oile în ţarc în nişte marcaje care formau cifrele, a venit un elicopter, ne-a împozat, am mers la cină şi ne-am culcat. Eu, marcată de frigul din ziua precedentă, am împrumutat un polar foarte uşor de la Andrei, care m-a salvat de la multă dârdâială. Multumesc, omule!
Noi suntem în colţul interior al lui 1.
În stânga bivuacul 25, şi un sfert din circumferinţa taberei.

Dragoş, Andrei şi Daniel pozând dromaderii. Dacă te ajungeau din urmă dromaderii ăştia pe traseu, erai descalificat. Asta însemna iconiţa cu dromaderi de pe live tracking, în caz că v-aţi întrebat. (bine, eu am aflat în ultima zi, ceea ce a fost bine)

Mulţimea la debriefing

O altă chestie interesantă: din cauza umidităţii reduse a aerului, mi se electriza părul în primele zile ceva de speriat. Doar în primele zile, că după aia era aşa de plin de nisip că nici Millikan nu ar fi reuşit să mai scoată electroni din claia aia. 
Aceasta nu este cea mai măgulitoare fotografie a mea. Plus că rânjeam cu tot aparatul dentar. 

10 Aprilie: ziua 2, Etapa 1 - 34 de kilometri. 10,5 ore timp limită.

Ne-am trezit la 5.40, ora bivuacului. Altă găselniţă de-a lui Papa Bauer, ca să prindem maxim de timp pe lumină (şi căldură, aş adăuga eu), ora bivuacului era cu o oră înaintea orei din Maroc. 
Strategia mea pe ziua asta - şi pe tot restul cursei - a fost să mă gândesc numai la următorul check-point. A fost o strategie bună, cred eu. 34 de kilometri în 10,5 ore sună mult mai sinistru decât 15 km în 5 ore şi 15 minute. Bine, aveam să descopăr pe parcurs că, cu cât sunt mai generoşi timpii alocaţi, cu atât mai oribil de crunt va fi terenul pe respectivul segment de traseu.
Aşaaaa...şi ne-am luat apa, am mâncat micul dejun, ne-am urcat în echipament, şi ne-am aliniat la linia de start. 
O chestie foarte mişto la cursa asta e ritualul de la start. Te năpădeşte emoţia, poţi să fii tu de lemn. Întâi, Papa Bauer vorbeşte despre oamenii MDS-ului. O să vă povestesc pe îndelete despre ei, promit. Apoi descrie traseul din ziua aia, apoi sunt numiţi sărbătoriţii din ziua respectivă, se cântă "Happy Birthday" cu accent franţuzesc, apoi Papa Bauer anunţă că mai e un minut, şi se dă drumul în boxe la "Highway to Hell". Mă, poţi să fii Terminator, că tot ţi se zbârleşte pielea pe tine.

Filmuleţ cu startul aici. De remarcat cât de imens e Soarele.

Şi...începe.
Toată lumea porneşte entuziast, toţi înclinaţi înainte sub rucsace, într-o ţopăială care se vrea alergare - care cu ce steaguri, tricouri, costume de cămilă, vacă, ţăran japonez sau dinozaur a trântit pe el bălăbănindu-i-se şleampăt în toate direcţiile. Se aleargă împleticit la unison vreo 17,2 metri, după care marea majoritate realizează că are un ditamai hipopotamul de rucsac în spate, că sunt pietre pe jos, sau nisip, că e cald, şi aproape toată lumea începe să meargă. Unii mai încearcă pe ici pe colo să mai alerge, unii se lasă definitiv păgubaşi (cazul meu).

Un cuplu de japonezi care au venit la MDS în luna de miere. Au terminat amândoi.

Aşaaaa, şi pornim noi, Daniel încercând să se ţină după mine. Adică să frâneze în gradul în care să nu o ia înainte. Eu deja mă amuzam în sinea mea, şi mă simţeam şi oleacă prost, pentru că omul chiar încerca să se ţină de cuvânt, să alergăm împreună. Mi se pare că a rezistat aproape o oră (vreo 4 km). Apoi, uşurată, îl aud: mă, eu nu pot să alerg aşa de încet, o iau înainte. În gândul meu: mă, ce ţi-am spus eu ţie?
Şi s-a dus. 
Prima zi a început bombastic cu 15 km de dune. Şi nu orice fel de dune, cele mai înalte dune din Maroc. Şi ca să fie tacâmul complet, niciun check-point pe parcursul acestor 15 km, pentru că nu aveau cum, din motiv de?  exact! dune.

La început nu a fost chiar rău. Adică, sigur că era greu, nisipul era moale, şi dunele erau foarte instabile. De multe ori, mai spre vârful dunei, era relativ greu să înaintezi pentru că alunecai înapoi. Dar nu era foarte rău. Nu aveam bătături, erau doar vreo 30 şi ceva de grade, apă mai aveam, viaţa era frumoasă. Eh, după vreo 7 km am început să simt rucsacul. Şi s-a făcut cald. Şi începusem să rămân fără apă. Pe la km 11 îl căram pe Sisif şi pe bolovanul lui în spate, vântul de mai devreme, care sufla binefăcător şi mă răcorea, devenise un urlet turbat care împuşca particule de nisip cu o furie perfidă, şi rămăsesem fără apă. Mult mai cald nu era, pentru ca cerul era învăluit într-un strat de rău augur de praf. Şi atunci mă depăşeşte un englez: totul ok? Da, zic, doar că nu mai am apă. Cred că l-a înduioşat ceva din vocea mea, pentru că imediat s-a controlat de rezerve, şi îl văd că îmi întinde o jumătate de sticlă de apă: ţine, eu mai am destulă. I-am mulţumit cum am putut alunecând penibil pe vârful dunei, şi s-a dus. În prostia mea, nu i-am reţinut numărul, şi deşi m-am uitat după el prin bivuac, nu l-am mai văzut să-i dau apa înapoi. Ceva îmi spune că nici nu avea vreo pretenţie.
Ultimii kilometri au fost un exerciţiu de răbdare: un picior în faţa celuilalt, hei-hei, tralala, ia uite cum bate vântul, hei-hei, tralala, ce frumos e cerul, hei-hei, tralala. Particulele de nisip erau împinse cu aşa o furie prin ciorapii de compresie, încât pareau reci, ca stropii de ploaie. "Hmmmm, ce ciudat, oare de ce se simte aşa? Receptorii Krause, că sunt în derm, probabil că îi declanşează aiurea presiunea... Oare cum îi chema pe ăia de căldură? Parcă Stocchini, sau aşa ceva.. Ruffini?...da, parcă aşa..." Şi tot felul de gânduri de-astea fără sens. 









Ultimii kilometri până la check-point au fost un amalgam de vânt furios, târât prin nisip şi fost martor la ceva abandonuri, unul spectaculos, cu o doctoriţă cu o expresie de panică întipărită pe faţă, atârnând perfuzii hectic într-un domn ceva mai în vârstă, şi apoi elicopterul medical trecând pe deasupra capului meu vreo 2 minute mai încolo. Aveam să aflu mai târziu că domnul în cauză făcuse hipertermie. Patrick Bauer era şi el acolo, şi când am trecut pe lângă el, i-am zis că ar face bine să facă o medalie special pentru stagiul ăla, că a fost oribil. A râs. Mama lui!
La check point mi-am luat apa, fericită că am ajuns înainte cu muuult să se închidă, şi m-am aşezat vreo 10 minute. 
Urmatorii 10,8 km până la următorul check-point (CP 2) au fost relativ OK, dacă mersul printre nişte pietroaie ascuţite poate fi numit aşa, iar vântul a fost înfiorător. 





Eu am zis bă, bine că nu e extrem de cald, măcar...Mai o bomboană de dextroză, mai o sorbitură de apă, mai salutat pe unul şi pe altul, am ajuns şi la CP 2. Luat apă, stat 20 de minute fără rucsac în spate, şi hai! că timpul e limitat. Mă, fratele meu alb, mă! Ultimii 8 km au fost tot numai dune! Mai făceam 3 paşi, mai alunecam 2 inapoi, mai cu chiu! mai cu vai! i-am parcurs.




 Mă, dar tot drumul m-am gândit numai la bancul ăla cu "pfuaaa! abia aştept să ajung acasă! îi fac praf chiloţii nevesti-mii! păi cum aşa? mă strâng de mor!" Eh, aşa eram şi eu: abia aştept să ajung la bivuac să mănânc măcar 500 de g din bolovanul lui Sisif, că mi-a demolat cocoaşa, fi-r-ar să fie!
Şi-am ajuns la bivuac. 
O atmosferă de înmormântare, ceva de speriat. Preşul din bivuac nu se mai vedea, era acoperit complet de nisip, peste care zăceau băieţii, prăvăliţi ca nişte hoituri. Eu, în vervă. Hai, scularea, hai să scuturăm nisipul, să ne întinem şi noi ca oamenii, să facem focul. Ei: Cum a fost? Eu: Bă, cam nasol, bine că am terminat, alea. 
Ei ajunseseră de vreo 2-3 ore, dar nu ştiu ce naiba făcuseră că abia făceau focul. 
Dragoş se uită la mine cu nişte ochi sideraţi de căprioară în faruri, şi zice solemn: "bă, tu pentru mine eşti un exemplu de cum trebuie abordate chestiile astea". Prima tendinţă a fost să mă uit în spate să văd cu cine vorbeşte. Nu am prea înţeles eu ce vrea să zică, dar i-am zâmbit cu tot aparatul dentar. În mod ciudat, afimaţia aia mi-a dat foarte mult avânt, şi atunci, şi mai încolo. 
Daniel zăcea într-o rână, şi avea un fel de ciudă în glas: mă, dacă ştiam că dacă apăs butonul de SOS mă duc aştia direct acasă, să mor io dacă nu apăsam! Cine naiba e atât de tâmpit încât să vină doi ani, sau chiar mai mulţi, la cursa asta? Să mor io daca-l înţeleg pe Dicu! 
Andrei nu zicea mare lucru. 
Cert e că Dicu a fost menţionat din belşug în seara aia. Săracu', el nu avea nicio vină că suntem noi berbeci.
Şi a venit şi momentul care avea să devină  cel mai aşteptat moment al fiecărei seri: au venit mesajele! Yu-huuu! Şi aveam chiar şi eu mesaje! De la prieteni, de la familie, de la necunoscuţi... a fost incredibil de frumos! 
Am mâncat, eu mi-am spart nişte băşici, le-am bandajat, ne-am culcat.


11 Aprilie: ziua 3, Etapa 2 - 41,3 de kilometri. 11 ore timp limită.

Ziua a început cu urletele beduinilor care strângeau corturile la ora 6: Yalla-Yalla!!! 
Parte din ritualul zilnic. Deoarece tabăra e mutată zilnic, iar elitele (pentru profani: elitele sunt ăia care termină cursa primii), ajung în 3-5 ore la tabără, totul trebuie dezasamblat, mutat şi reasamblat în aceste 3 ore, până ajung primii la bivuacuri. Deci la 6, cine nu e gata e luat cu lopata şi i se trânteşte un bivuac în cap. 
Aveam să aflăm la debriefing că, din cauza condiţiilor extreme, timpul pentru stagiul 1 a fost prelungit cu o oră, şi că, deoarece aşteptau aceleaşi condiţii şi azi, se prelungeau din nou toti timpii cu o oră. Super tare!
Pentru mine, singurul stress real au fost zilnic primul, sau primele 2 CP-uri. Mereu mi se părea că timpii alocaţi sunt pentru mine prea scurţi. 
Stagiul de azi avea de toate în meniu: dune, dunete, văi de râuri secate, oueduri şi teren plat.
 .
A bătut vântul toată ziua, un pic mai tare decât ar fi fost plăcut. Mare lucru, sincer, nu îmi mai amintesc. Au fost vreo 10 ore jumate de mers, au fost câteva dune foarte înalte, pe care le-am înjurat intens cât le-am urcat, şi pe care le-am coborât alergând şi chirăind ca un copil tembel (asta a fost partea mea preferată, să alerg dunele la vale. Ha! Uite, mă, că chiar am mai alergat din când în când, acum îmi dau seama!).
Traversarea oued-ului ne-a dus printr-o vale protejată de vânt, şi atunci am simţit cu adevărat cât era de cald. Groaznic era de cald! Mi-am scos termometrul din borsetă, doar să constat că gradaţia până la 50 de grade e insuficientă. Coloana roşie urcase peste 50, până aproape de capăt, am estimat eu la vreo 53.



Izotonic şi soare



Un diavol de praf



Mare parte din teren a fost plat, cu bolovani. Am trecut şi printr-un sat, unde ne-au alergat copii ca să le dăm “gateaux”. Haha. Hahaha! Nu le-am dat nimic, dar am mers cu nişte puradei atârnaţi de mine vreo 500 de m. Unul de-un braţ, unul de celălalt. Nu am avut suflet să le zic să se care, că de-abia îmi duc stârvul meu, darămite să îi mai car şi pe ei. Când au realizat că nu am nicio gató, s-au evaporat.
La CP 2 m-am oprit pentru că mă deranjau foarte tare 2 bătături. M-am gândit că, dacă le sparg, o să fie mai bine. În plus, sticlele de apă mă frecau la braţe, şi, în locul unde se întâlneau la fiecare pas, îmi săpaseră un şanţ în piele. Acum aveam şi acolo două răni deschise.

Aşadar, mă opresc la CP2. Mă duc la un medic de-ăla. Îi arăt unde doare. Mă, şi ia prostu’, că altfel nu pot să îi zic, un bisturiu, mă şi se apucă să îmi facă o incizie în degetul 4 de la piciorul drept, unde nu aveam absolut nimic. I-am luat bisturiul din mână, şi mi l-am introdus frumos sub unghie, unde era lichidul. Scot lichidul, dar mai era şi sub lunulă un pic (partea aia albă de la baza unghiei). Ăla se uita fascinat la mine, literalmente cu gura căscată. O cheamă şi pe una, şi îi explică uluit cum mi-am băgat bisturiul sub unghie de una singură. Eu, rânjind sadic, îi cer şi un ac steril. Îmi aduce, îmi trepanez unghia în două locuri, scot tot lichidul, mă bandajez, îmi trag două comprese pe braţul drept unde aveam gaura în piele, şi plec. Ei, tot circul ăsta m-a costat un pic peste 40 de minute, aşa încât am ajuns la CP 3 cu doar 15 minute înainte să se închidă. A fost cam riscant, şi atunci am prins frică şi mai tare de timpii intermediari. 
Am ajuns la bivuac pe la 7. Băieţii deja îşi făceau griji, pentru că ei nu prinseseră la debriefing că s-a prelungit timpul, şi credeau că finishul se închide la 7.30, în loc de 8.30.
Ne-am veselit împreună de revedere, am mâncat, ne-am spălat. Andrei nu era în apele lui. Deloc. Aveam să aflu mai încolo că îi cursese sânge din nas, motiv pentru care trebuise să o lase mai moale.  
Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut în seara aia, a fost să arunc jumătate din porţia de mâncare zilnică. Am constatat în zilele 1 şi 2 că oricum nu pot să mănânc atât de mult. Decizia a fost uşor de luat: nu car mâncare pe care nu o voi mânca oricum.

Şi apoi am primit mesajele. M-am mirat, dar m-am bucurat foarte tare. Este incredibil cât de plăcut e să citeşti mesajele alea seara la bivuac.
Dragoş şi Daniel aveau câte o lacrimă în colţul ochiului, Andrei... nu ştiu, nu l-am prins în dispoziţia sentimentală.

Eu n-am plâns. Mesajele pentru mine erau de încurajare, nimic sentimental şi de oful inimii. Sor-mea, care m-a felicitat că "nu numai că am ajuns la finiş, dar am terminat în primii o mie!". Nepoată-mea o fost cea mai simpatică, când m-a certat că nu mă duc la webcam, şi m-a îndemnat să am grijă să nu mă prindă chiar toţi babalâcii din urmă. Bine, mă! 


12 Aprilie: ziua 4, Etapa 3 - 37,5 kilometri. 10,5 ore timp limită.

Yalla-Yalla!!!! Eram deja treji. Cum zisese şi Andrei, parcă nu mai era atât de frig noaptea. Reuşisem în ultimele două zile să închidem o latură a bivuacului şi să oprim cât de cât viforul. Mi-a mai fost un pic frig, dar nu s-a comparat cu prima seară.
Am apucat să mă schimb repede, până să demoleze bivuacul. Dacă vă întrebaţi cum ne schimbam...păi, simplu. Întâi anunţam tare: bă, nu vă uitaţi, că mă despoi. Mă despuiam, mă împuiam la loc, şi gata. Şi ei făceau la fel. Toată lumea acolo, dealtfel. Sigur, de vreo câţiva ani există la MDS nişte cabine pentru femei, dar cum explicaţia a fost, se pare, ambiguă, la ce servesc, erau pline de pipi, şi, mai rău, mai dădeai şi de câte un bonţoi înăuntru.
Unde făceam pipi? Ergh...asta nu era clar definit, adică la ce distanţă de bivuac trebuie să te duci. Unii, mai nesimţiţi din fire, făceau pipi chiar în faţa cortului. Puţini. Restul se duceau în spatele bivuacului. Toată lumea încerca să nu pună frontala foarte sus, ca să nu lumineze cine ştie ce creştin care uda florile. Eu una, dacă dadeam accidental peste vreunul care făcea şi el ce era nevoie, îi zicem direct că sorry mate, mind your own business, eu mă duc în direcţia ailaltă.
Deoarece bivuacul se muta zilnic, asta nu a ajuns să devină o problemă.
Cum ne duşuiam? Serveţele umede. Dacă! Erau unii care nici măcar nu s-au schimbat de haine toată săptămâna. Eu una am încercat să dau cât mai mult din nisip jos, şi de pe mine, şi de pe haine, mai ales şosete, dintr-un motiv foarte practic: opăreală şi bătături. Faci pe dracu-n patru să n-o păţeşti, pentru că, la MDS, astea sunt principalele chestii care te pot scoate pe tuşă.

Dar ziceam de stagiul 3.
Am pornit cu picioarele deja umflate, cu câteva bătături, nimic serios, cel puţin aşa credeam. Le-am spart singură cu nişte ace de siguranţă, le-am tuflit nişte bandaje şi gata. Nu din indolenţă, nuuuu! Nu aş fi făcut aşa ceva dacă nu aş fi crezut că e OK. Şi ar fi fost, chiar foarte OK, dacă nu ar fi fost atât de cald, şi dacă nu aş fi avut picioarele atât de umflate. Dar vă povestesc la sfârşit.

Ziua a început cu discursul lui Papa Bauer, „Happy Birrrsday” şi Highway to Hell. It never gets old, I tell ya!
Primii 10,6 km până la primul CP au fost relativ OK. În afară de cei 3 km de dune chiar înainte de CP1. Care au fost crunte. După cum vedeţi în pozele de mai jos, uneori se urcau în patru labe.

Aici se vede frumoasa gaură din braţ



În rest, cred că chiar am alergat vreo 500 de m la un moment dat.
La CP 1 m-am oprit vreo 20 de minute să îmi ţin un pic mâinile în sus. Nu se mai umflau atât de rău ca în prima zi, când m-am oprit pentru că nu mai puteam desface fermoarul borsetelor unde aveam camera, dar tot erau neplăcut de umflate.
Aveam deja o rutină, să mă opresc la CP-uri şi să mă uit atent pe traseul care urma, ca să ştiu dacă trag tare, sau pot să merg cu pasul ştrengarului, fluierând.
Acum urma o porţiune de 13 km până la CP 2, şi, după timp, mi-am dat seama că o să fie nasol, dar habar nu aveam!

Am pornit repede de la CP1, cu frica de a nu rata timpul intermediar de la CP2. O frică bine întemeiată, aveam să aflu. 
Între CP 1 şi CP 2 spuneau ei ceva de ascensiuni, coborâri tehnice, nu prea am înţeles eu cum vine treaba. Bă, băiete! Au fost 4 munţi de urcat, măi frate! Şi cireaşa de pe pupăză ştiţi care a fost? 55 de grade. Celsius. 328,15 de grade Kelvin. 131 de grade Fahrenheit.
Eh...acu’, nu prea aveam ce să fac. Am strâns din dinţi, un pas în faţa celuilat. „cum era, frate, cu difracţia? Să mor dacă mai ştiu de ce se întâmplă difracţia. Era ceva cu diferenţa de indice de refracţie? Nu, aia era refracţia...or fi calculat aştia unde e a noua planetă?.....Oare cum îl chema pe Hubble? Fritz...nu...Paul....nu....cum naiba începea Like a Virgin? I made it through the....what? wilderness? Emptiness? Lonely days?....dacă am mers 3 ore, să zic cu 4,5 km la oră, cât mai am până la CP2?” ....întuneric total în creierul prefrontal, îmi simteam neuronii din aria Brocca cum le dau coate alora mai din faţă să se trezească. Mă surprind cântând din toţi bojogii „Im nin’allu” al Ofrei Haza, cu nişte cuvinte care nu pot fi cuvintele originale, un fel de blablalululugulugu. 

Pe drum mă intersectez cu aceeaşi oameni. Japonezul de ieri care statea la infuzii şi abia călca când s-a ridicat după ce mi-am disecat eu degetul. Îl interpelez: „Ohaio gozaimasss...! Yana otenki-des, neh?”  Râde. Mă întreabă de unde ştiu japoneză. Îi zic că nu ştiu, asta e cam 25% din tot ce ştiu. Râde din nou. Îl întreb cum se simte cu picioarele, pare destul de rău. Râde iar...”o să treacă. Dacă renunţ, cu ce mă aleg?” Are dreptate omul. Eu mă opresc să pun apă în bidoane, e un pic de umbră. Îmi zice că nu se opreşte, că îl doare rău când pleacă de pe loc. Pleacă. Mă depăşeşte şi canadianul care a câştigat două Ironman-uri. În mod evident, se chinuie. Îl salut, abia respiră. Îl depăşesc la următoarea umbră. Îmi zice că îl omoară căldura. Mai stă un pic, poate începe vântul. Îi fac semn că mai e puţin timp până la CP2, şi mai sunt munţi de urcat. Dă din mână, sfîrşit. Zice „45 de minute urcarea, 20 de minute coborârea, ajung...” Dau din cap, a îngrijorare...mă ignoră.
Plec mai departe. Încă un munte. 



Îmi zic, gata, după ăsta ar trebui să fie CP. Urc...o vale, şi încă un munte în zare. Nici urmă de CP. Ajung la următorul munte. Aceeaşi poveste. Şi încă o dată. Căldura e năucitoare, mai am 3 guri de apă. Mă târăsc spre creastă, scot un chiuit. Yuuuu-huuuu! CP2. Apă. Şi am ajuns cu timp berechet rămas.  
De aici nu a mai fost foarte rău. Teren plat, nişte dune, iar teren plat. CP 3. Apoi s-a chiar răcorit un pic. Ruinele de la Ba Hallou, unde am prins apusul. A fost unul din momentele alea care mie mi se par magice. Am început să cânt cu patos „shine on, you crazy diamond”, mi-am adus aminte de momentul magic de la Petra. Marfă de tot. În timp ce îmi urlam eu sufletul de fluid roz, mă depăşeşte unul dintre nemţi, nu mai ştiu care, se uită la mine cam confuz, îi zic că pur şi simplu mi s-a părut adecvată melodia, nu am Sonnenstich (insolaţie). Ne salutăm, trece în faţă, eu mai stau să inhalez momentul.



Ajung la bivuac chiar când se lăsa seara, bine dispusă şi rânjind ca un copil care a furat cireşe.
Andrei şi Daniel erau la cortul medical, pe Daniel parcă l-am întâlnit chiar pe drum, înainte să ajung la cort. Apoi a venit şi Dragoş la ciuruit picioare.
În seara aia, m-am dus şi eu la podologi. Simţeam lichid sub piele în toate cotloanele picioarelor. Am avut un noroc chior, că am luat un bilet de la ambulator cu un număr, şi trebuia să mai primesc unul de la nenea care dădea bilet de ordine pentru spart băşici. Numai că nenea a omis. Eu m-am dus la bivuac, am mâncat, şi când am venit, hop! Deja era rândul meu.

Eh, şi am nimerit pe mâinile uneia care era evident foarte obosită, şi care vorbea numai franceză. Ne-am înţeles noi cu chiu cu vai, dar săraca cred că efectiv nu mai avea putere să aibă şi compasiune. Bilanţul: un fleac, m-a ciuruit! Mă, şi când injecta eozina aia sub piele....phuai de capu’ şi de zilele mele!....jale. Cred ca atunci când te mănânca furnicile de viu, aşa e. 
Andrei era cam morcovit, şi aveam să aflu muuuuult mai târziu că fusese rândul lui să aibă un moment de „gata, apăs butonul”, când rămăsese fără apă, făcuse însolaţie şi îl cam lăsaseră picioarele înainte de CP 1.
Noaptea a fost liniştită, cât se putea, având în vedere că urma stagiul lung, şi mai toată lumea se foia. Eu cred că am dormit bine. Nu-mi amintesc. Cu excepţia momentului când ne-a căzut cortul în cap. Păi, da. Abia aţipisem, mă, şi mă trezesc cu ceva greu pe faţă, de abia puteam să respir. Vă zic, dacă aveam claustrofobie, ăla era momentul morţii mele.
Mă ridic, mă extrag din cadavrul cortului. Andrei era alert. Ne-am ridicat noi, ăilalţi dormeau ca nişte cizme în seara de Moş Niculae. Daniel s-a ridicat şi el la un moment dat. Nu mai ştiu exact când, eram cheaună de somn. În orice caz, se rupsese o sforă de susţinere, din cauza vântului. În fine, am încropit noi un bivuac, ce să mai, pui de beduini. Ne-am culcat la loc. N-a mai căzut. 

13 APRILIE: ZIUA 5, ETAPA 4 - 84,3 KILOMETRI. 35 DE ORE TIMP LIMITĂ.


Recunosc, mi-a fost oarecum frică de stagiul lung. Dar...cui nu i-a fost, oare? Acuma, mi-am spus, am intrat în horă, trebuie să joc. Aveam picioarele pline de răni şi umflate, dar în rest, în afară de câteva mici arsuri solare pe mâini şi rănile de pe braţe de la rucsac, totul tip-top. 
Sigur că poate oricând să se întâmple ceva, dar, dacă e să se întâmple, se întâmplă şi dacă îmi fac griji, şi dacă nu. Aşa că nu mi-am mai făcut. Ce-o, o fi!
Dimineaţa a început cu forfota normală: yalla-yalla, fumul înecăcios de la focul pentru micul dejun, mers să luam apa, schimbat. 
Urcatul în încălţări a fost un descântec! Aoleu, ce-am mai năduşit!  
Ca să înţelegeţi:


Plecarea de pe loc era o combinaţie de senzaţie ireală de călcat în gol, o presiune puternică în degetele de la picioare şi durere intensă în călcâie şi sub unghii. Înainte de plecare am luat un Tramadol. În război, iubire şi depăşitul problemei băşicilor la MDS, totul este permis. 

Şi-a venit ora startului. Sute de oameni, şonticăind, ţopăind afazic, târşâind, se strâng încet către start. Câţiva merg normal. Puţini. Nici nu mă mir, sincer, că toţi merg la start. Nu cred că oameni care ar renunţa la sanşa de a merge mai departe pentru că li s-a dezlipit un pic de piele se înscriu la MDS. Eu aşa mi-am explicat fenomenul. Căci e un fenomen. Ce-am văzut în clinica aia, ce dureri sfâşietoare trebuie să fi avut unii (eh, ce să mă ascund după deget, şi eu), şi totuşi, să ai tăria să te supui de bună voie unui marş forţat prin iadul ăla, ştiind că te aşteaptă 84 de kilometri de infern, pentru ce? Pentru o tinichea atârnată de o sfoară? Hehe...De-ar fi aşa de simplu...
Nu cred că o face nimeni pentru medalia în sine, ci pentru ce reprezintă ea. Sigur, unii o fac pentru bani, alţii pentru glorie, dar cei mai mulţi o fac pentru că, în sinea lor, ştiu că or să poată. E un antrenament. Sparring între mintea şi corpul tău: le pui să se lupte. Şi nimic nu se compară cu euforia pe care o ai când mintea învinge. 
Da, noi ăştia de facem nebunii de-astea suntem nişte drogaţi. Serotonină, Dopamină, Adrenalină, Cortizon, Anandamidă (de asta nu ştiaţi, nu?), combinaţia de stres extrem şi de euforia supravieţuirii e extrem de adictivă. Şi ştiţi ce e chiar şi mai fain de atât? Oamenii şi prieteniile care se leagă în condiţiile astea. Acolo nu interesează pe nimeni în ce ai doctoratul, câte camere are apartamentul tău (sau dacă ai vreunul) şi ce maşină conduci. Acolo se glumeşte, se întinde o mână de ajutor, se dă o gură de apă sau o porţie de mâncare - din inimă, ţi se spun vorbe de încurajare când ai căzut. Acolo, când se lasă liniştea, se povesteşte despre aventurile preferate, momentele intense şi despre oamenii dragi, iar zâmbetele stârnite de ele sunt pure şi lacrimile de emoţie sunt sincere. Acolo fiecare om e o carte de poveşti şi aventuri. Asta dă dependenţă. De asta o facem. Pentru că este contactul cu Homo Sapiens în forma lui cea mai pură şi  cea mai frumoasă. 

Eh...dar înainte de endorfine şi canabinoide, era startul. 
Seara ne uitasem pe Roadbook, şi nu părea nimic de speriat. Iarăşi, ca de obicei, îmi făceam griji pentru primele 2 CP-uri.
Doar 2 ore şi un sfert pentru primii aproape 10 km, nimic de nerealizat dacă terenul era relativ ok, dar erau dune pe traseu. 

Munţii ăia nu mi-au spus absolut nimic. Eram fixată pe dune şi nisip, deşi ar fi trebuit să îmi treacă prin cap că ar putea fi nasol. Doar trecusem prin ziua de ieri, nu?
Şi s-a cântat Happy Birsday, şi s-a cântat Highway to hell, şi urletele şi euforia mulţimii la start a depaşit oricare din zilele anterioare.
Şonticăind şleampăt, mulţimea îşi începe exodul. 
După vreo 500 de m nu mai simţeam durere în picioare. Era OK. În faţa mea era Duncan, un britanic care alerga pentru Walking Wounded, o asociaţie caritabilă care strânge fonduri pentru răniţii de război. Se mişca mai greu decât în zilele anterioare, când ne mai intersectasem din când în când. Cu o zi înainte ne făcuse cu sâc! că el nu face băşici. Păi, cum aşa?, o să ziceţi. Păi, Duncan nu are picioare. A fost rănit în Afganistan, şi i s-au amputat ambele picioare deasupra genunchiului. Şi a venit la MDS să alerge cu 2 bucăţi de metal şi plastic în loc de picioare. Îl salut din mers, îi strig ceva de încurajare. Impresionant. 
Drumul până la CP 1 a fost relativ ok, era răcoros (dacă 35 de grade se pot numi aşa), bătea vântul din când în când şi terenul era relativ OK. Dune mici pe ici pe colo, am trecut printr-un oued, cu un lac, pe care, când l-am văzut am tresărit entuziasmată (un lac în Sahara!) şi am grăbit pasul să ajung mai repede să văd minunea, doar ca, atunci când am ajuns aproape să grabesc pasul să trec naibi mai repede de el, că puţea de ţi se facea rău. 

Ei, cam pe aici mă ajunge din urmă o englezoiacă. Mergea ca o raţă, o văzusem când se schimba, era opărită în ultimul hal între picioare, şi sporovăia veselă cu altă englezoiacă, şi povestea cum o să trecem direct vertical peste muntele care se vede mai sus în poză.
Eu sincer am crezut că bate câmpii. În poza asta nu se vede cum se vedea în realitate. Mie mi se părea insurmontabil. Pffff, îmi zic încă odată, nu se poate, bate câmpii.  
Şi-am ajuns la CP1 pe la 10. M-am oprit doar cât să pun apa în bidoane. Dau să plec, caut din ochi şirul de oameni, mă uit înainte, de-a lungul muntelui. Nici ţipenie. Primul gând a fost că am rămas ultima şi s-au dus toţi. Apoi caut din ochi, şi profeţia engezoaicei s-a dovedit fapt. M-a luat cu leşin, vă zic!
Vedeţi duna aia care urcă, aşa, pe munte? E, pe acolo trebuia să o luăm. Nu pare nasol, nu?

 Luaţi de-aici!













 Ascensiunea era atât de dificilă spre final, încât practic se stătea minute în şir pe loc. Am pierdut cam o oră şi 40 de minute acolo, Efectiv nu se mişca nimic. Unii au încercat să o ia pe dună. Era epuizant, şi viteza nu era mult mai mare. Am decis să îmi economisesc energia şi să aştept. Ceea ce a fost o decizie înţeleaptă cred eu. 
Undeva pe la jumate am văzut sub stânci, la 15 cm de unde păşeam, ceea ce vedeţi şi voi sub stâncă, alături de urmele de paşi. Îl vedeţi? Ei bine, mulţi nu l-au văzut. Din fericire era liniştit. 
Am găsit o poză mai bună, dar nu e a mea. 
Este o viperă cu corn de deşert, Cerastes cerastes, dacă vă interesează şerpii.


Pe traseu erau trilobiţi încastraţi în pietrele pe care călcam.


Stând aşa ca la coadă la gogonele am intrat în vorbă cu domnul din faţă, William. Un englez de 71 de ani, care voia să stabilească un record. Era supărat pe Sunto că îi dăduseră un ceas gratis (super ceas, ca să v-o zic pe aia dreaptă), dar cu care nu se descurca deloc, pentru că, în primul rând nu vedea prea bine display-ul, şi al doilea, tot apăsa fară să vrea butoanele cu cureaua de la beţe. Ce record? îl întreb. Vrea să devină cel mai în vârstă englez care a terminat MDS. Aha, bravo, zic! Şi îmi povesteşte că s-a apucat doar de puţini ani de alergat, când avea deja o vârstă, pentru că se plictisea acasă după ce i-au plecat fetele în lume. Anul trecut devenise cel mai în vârstă englez care alerga 100 de maratoane într-un an. La 70 de ani. "Nu ştiu ce să fac la anul....poate o să încerc 200 de maratoane"...
Cumva, l-am pierdut la porţiunea de ascensiune pe sfoară. Apropo de vârstă, cel mai în vârstă participant anul acesta a avut 84 de ani. Cele mai multe participări anul ăsta? un domn de 81 de ani, cu 20 de participări. Parcă mi-e ruşine că mi-a fost vreodată în viaţă lene să duc gunoiul...
Şi-am trecut de munte, şi l-am coborât. Coborârea nu a fost extrem de dificilă. 
A urmat apoi ceva teren accidentat, 3 km de dune, nu foarte rele, şi după câţiva kilometri de teren plat cu pietre, am ajuns la CP 2, 21,7 km, pe la ora 2 după amiază. Am respirat uşurată, pentru că, din cauza statului pe loc la El Otfal (muntele) unde am pierdut cam 1 oră şi 40 de minute eram cam la limită. 
Apoi au urmat câteva ascensiuni mai mici, un sătuc, o albie uscată de râu, o trecătoare, o ascensiune nisipoasă, apoi ceva dune, un deal destul de sănătos, de nisip, apoi o coborâre tehnică destul de grea, şi apoi CP3. Era extrem de cald, din când în când mai adia vântul, dar parcă nu destul. M-am întâlnit cu canadianul (am uitat cum îl chema), cu Victor, un belgian cu care mă conversasem la o cursă în Belgia, şi m-am împrietenit cu 2 luxemburgeze, una mai în vârstă, super bine dispusă, asistentă medicală, şi una mai tânără, care a fost şi singura persoană total lipsită de viaţă pe care am întâlnit-o. Îmi pare sincer, rău, că nu am apucat să o întreb de ce a venit la MDS. Părea că ar da orice să fie oriunde, dar nu acolo. Poate o fi pierdut un pariu... 
Undeva pe drum am traversat o oază, cu hoteluri, drumuri, şi un puşti care stropea cu apă dintr-un furtun. Eu nu m-am dus, din două motive: am crezut că e cu penalizare dacă te duci, şi al doilea, chiar mai important: apă între fese înseamnă umezeală care nu se duce cu una cu două, înseamnă opăreală. Nu, mulţumesc. 
Pe ultima porţiune a urmat o trecătoare, pereţii înalţi făcând umbră. M-am oprit, şi m-am conversat cu un norvegian, care se întinsese pe o piatră. Ultramaratonist de zeci de ani, era într-o stare de stupefacţie de cât de greu îi vine cu terenul şi cu căldura. Eu nu am stat decât vreo 10 minute, nu voiam să risc să nu ajung la CP3. Ultimii kilometri am trecut iar prin agonia repetată a "după dealul ăsta e CP-ul...ăps, nuop, e alt deal....mai încearcă odată....opa! nici acum, nuop, alt deal...."
Şi-am ajuns la CP3, 35,2 km, la 18.50. Deja era mai răcoare. M-am oprit la CP3 destul de mult (se închidea la 19.15) încât să asist la ceremonia de luat număr de pe piept şi adunat în teanc, a celor care nu au ajuns la timp. Adică, descalificare. Mă aşezasem lângă Yoshimitsu, japonezul de care v-am povestit anterior, care părea la un pas de moarte, dar zâmbea. Am asistat amândoi la ceremonie, împreuna cu Holger, unul dintre nemţi. Mi s-a frânt inima.
Din câte am înţeles, timpul a fost prelungit cu o oră ulterior de către Papa Bauer. Adică, mi-a zis un voluntar. Nu ştiu dacă a fost adevărat. Sper să fi fost, pentru cei pe care i-am văzut plângând la CP3.
Oricum, eu nu m-am bazat pe ce a zis el, şi am plecat către CP4. Deja se înserase. De fapt, era noapte de-a binelea. 
Segmentul acesta a început cu o ascensiune lungă, abruptă şi nisipoasă. Partea bună în mersul noaptea, în afară de răcoare, e că nu vezi ce te aşteaptă. Vezi doi, trei, cinci paşi în faţă. Suportabil. Dar dealul ăsta...mă, parcă nu se mai termina...
Noaptea în deşert...abia aşteptam. Cerul este incredibil de clar, liniştea, dacă nu ai niciun MDS-ist pe urme, e totală. Şoricei de nisip te privesc în ochi, de parcă le-ai intrat încălţat în casă, după care o zbughesc mai repede decât îi poţi vedea. 
Porţiunea  dintre CP3 şi CP 4 a fost numai nisip, dune înalte, dune mai puţin înalte, văi, dealuri. Am ajuns la CP4, 45,3 km, pe la 22.40. Acolo m-am oprit puţin să-mi trag sufletul, dar am plecat repede pentru că era relativ aglomerat, se gătea, se dormea, era gălăgie. Şi oricum, mi-era frică să îmi scot adidaşii. Credeam că nu o să îi mai pot încălţa. 
Am plecat. 
Cam un kilometru după CP4 începea o ascensiune abruptă, prin grohotiş, mă, grea! Sincer, mă mir că nu şi-a rupt nimeni nimic. Între două pietre am găsit nişte alune, pierdute de cineva. Mie mi se face rău de la alune, dar în ciuda pastilelor de sare pe care le-am primit de la organizatori şi pe care le-am înghiţit cu sfinţenie (cam 10-14 pe zi), simţeam nevoia să mănânc ceva sărat. Le-am luat.


Undeva între CP 4 şi CP 5 m-am întins pe nisip. Era rece, cerul era impecabil, cu Calea Lactee şerpuind ca fumul pipei păcii. Mi-am imaginat că fumez pipa păcii cu deşertul. Şi atunci a început ploaia de meteoriţi. Nu ştiu care, că următoarea ar fi fost Lyridele, care sunt în jur de 20 aprilie, dar eu m-am bucurat de spectacol şi fără să ştiu de ce se întâmplă. Mă uitam, scufundată în altă lume şi alt timp, când aud o voce îngrijorată "are you OK?". Da, zic, ma uit la cer. Îmi zice, mai bine te ridici şi mergi cu noi, să nu adormi aici. Avea dreptate. M-am ridicat. Era un grup combinat de franţuzoaice şi luxemburgheze. Cea care m-a ridicat era controlor de trafic aerian, mama a doi copii şi care venise acolo pentru că voia să facă şi altfel de curse decât montane. Era plină de vervă, super plăcută, şi se tot întorcea să o ajute pe prietena ei, care era opărită rău între fese şi abia mergea. Nu râdeţi, opăreala la maratonişti e, din păcate, o problemă reală.
Până la urmă s-a scuzat şi a rămas în urmă. Apoi a început să mi se înfunde o ureche. Da' rău. Eu am presupus că am nisip în ea.
Pe la 3 şi ceva am ajuns la CP 5, 55,6 km. Deoarece nu voiam să merg foarte mult în timpul zilei a doua zi, nu am stat foarte mult. Am încercat să mănânc ceva, dar nu prea îmi era foame. Între CP4 şi CP5 nu s-a întâmplat mai nimic, Muad'dibi, meteoriţi, linişte, din când în când târşâit de beţe. 
Un pas în faţa celuilat. " Care era terminal velocity pe Marte? Oare cum se zice "terminal velocity " în română? Ce vacă sunt, nici măcar nu ştiu cum se zice în propria mea limbă. M-am dat dreaq, ştiu numai în engleză, ce să-ţi spun. Gravitaţia e 38% din a Pământului, adica 38% din 9,8 m/s² habar nu pot să calculez. Densitatea atmosferică era 1% Sunt praf, habar nu mai ştiu să calculez nimic....mi-e ceva un fel de foame, dar parcă nu...oi fi obosită...parcă nu sunt...azi nici nu am făcut pipi...Alois Alzheimer...Alois îl chema pe Alzheimer...dar pe Hubble? nu mai ştiu. Dar deloc nu mai ştiu... chiar, pe Higgs cum îl cheamă? Jesus, looooool"...( Bosonul Higgs e denumit God's Particle, scuze de glumele extrem de prea subtile, dar fix asta gândeam, şi am vrut să pun aici ca să vedeţi în ce stadiu mental mă aflam)
Un pas în faţa celuilat...
Mai aveam vreo o oră până la CP 5, când a început să mi se facă rău de la alune. Greaţă. O greaţă de-aia de nici nu îţi vine să verşi, dar nici nu te lasă în pace. La CP 5 m-am oprit şi am luat o pastilă împotriva greţei. Am plecat mai departe
Pe la 5 fără 10 a început să se lumineze. Lumină înseamnă Soare. Înseamnă căldură...Şi mi-era greaţă...Pe la şase fără zece am ajuns la CP6, 65,9 km. Mi-era rău, şi am ajuns la concluzia că nu numai alunele sunt de vină. Am încercat iniţial să mă odihnesc puţin. Yoshimitsu dormea, prăvălit într-un sac de dormit. Mi-am scos sacul de dormit, şi m-am culcat. După 45 de minute m-am trezit, super în formă. M-am adunat de pe jos şi-am plecat. Yoshimitsu nu mai era acolo.
Înainte să plec, am filmat asta: 


Pe la 8 eram deja plecată de la CP 6. Am ajuns la CP 7, 74,9 km pe la 10 şi ceva. Căldura era năucitoare între CP6 şi CP 7. Din când în când, mai erau nişte copăcei, ceva. Terenul era perfect plat, şi se vedeau de departe, încă de la CP6,  şi CP7, şi bivuacul. 
Şi-am pornit să parcurg ultimii 9 km, dintre CP7 şi bivuac. Cei mai crunţi 9 kilometri din viaţa mea, cele mai crunte 2 ore. 
Vedeam bivuacul în permanenţă, şi părea la o aruncătură de băţ. Nu ştiam cât mai am, pentru că nu am avut ceas cu GPS. Mi se părea că merg de ore. De ani. De epoci. Erau 55 de grade, nicio fărâmă de vânt, nicio unghie de umbră. Un pas în faţa celuilalt. "nu poate să mai fie mult. merg de vreo 3 ore...ah, de fapt (mă uit la ceas), doar de 20 d minute...
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş...dar nu poate să mai fie foarte mult. Parcă e mai mare poarta de finish...eu cred că nu mai e mult. Mai am apă? mă dor obrajii" 
De la tras apă din muştiuc, toate legăturile de la aparatul dentar îmi perforaseră mucoasa, şi aveam răni în dreptul fiecărui dinte. Un pas în faţa celuilalt 
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş...."uite, un deluşor...după el trebuie să fie finişul, altfel de ce ar fi pus un deluşor aşa, în drum?"....
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş
...cred că aşa se simţeau oamenii în trecut când rămâneau fără apă şi începeau să îi survoleze vulturii....dar eu am apă...şi văd finişul, nu poa' să mai fie mult...
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş.....'ai de capu'meu, e fix în acelaşi loc....cât mai trebuie să merg ca să te apropiiiii?!?!?!" 
Cred că atunci am simţit cu adevărat disperarea pentru prima dată în viaţa mea. Am avut chiar şi un moment în care m-am întrebat sincer dacă nu cumva deja am murit şi sunt în purgatoriu. După aia mi-am amintit că nu există purgatoriu, şi m-am liniştit. 
Îmi sună în cap melodia din Titanic. Încep să o cânt din toţi bojogii, dar iese un schelălăit jalnic. Mă las păgubaş. Mă dor obrajii pe dinăuntru de mor. 
Pe la 12 şi ceva, ajung. Brusc, sunt plină de energie, mă conversez cu toată lumea, primesc un ceai, apa pe două zile, adică 9 litri. Tanti care mi-a dat apa zice "poţi să vii mai încolo să iei". Cortul mi se pare în altă galaxie. Mă gândesc: cine dracu' mai vine încă o dată până aici. Neeeh, zic, le iau acum. Îmi aburc baxul dezghiocat, ca să poată scrie numărul pe capace, în braţe, şi pornesc spre bivuac. Ajung, şi strig din poartă: whattaaap, biotcheees? Mă, s-au bucurat, mă, când m-au văzut!
Azvârl sticlele de apă pe preş. Dragoş, dă cu ochiul de căprioară în mine, şi zice: "mă, tu eşti o minune a naturii". Iarăşi, nu prea am înţeles la ce se referă, dar mi-a dat curaj.
Nu-mi doream decât să văd în ce hal îmi arată picioarele. 
Arătau infiorător. Mi-am luat bilet pentru cortul medical, am mâncat, şi mi-am scos bandajele. Nu pot să vă descriu. Cert e că două degete erau complet infectate, aveam băşici în toate cotloanele, şi ultimele 3 degete bilateral erau amorţite. Acum, când scriu, încă mai sunt. 
La cortul medical am nimerit un dentist, care mi-a zis că nu poate să mă ajute cu aparatul dentar, dar îmi dă antibiotice pentru degete. Nu a vrut să mă bandajeze el, mi-a dat nişte elastoplast, şi mi-a zis să mi le fac singură a doua zi dimineaţa. Am insistat, dar a refuzat din nou. Cred că avea dreptate,dar eu nu mă gândeam decât că a doua zi era etapa maraton, şi că va trebui să mă trezesc cu noaptea în cap să mă bandajez, pentru că startul urma să fie la 7. 
În fine, a rămas aşa, ne-am întors cu toţii la bivuac, ne-am culcat. 

15 APRILIE: ZIUA 7, ETAPA 5, MARATON - 42,2  KILOMETRI. 12 ORE TIMP LIMITĂ.


Şi a venit şi ultima zi. Oarecumva, de fapt penultima. Păi să mă explic. 
De foarte mulţi ani, ultima zi a cursei este dedicată carităţii. E un pic complicat, în sensul că ultima etapă nu este cronometrată, nu contează la clasament, dar este obligatorie, adică trebuie să o termini, altfel eşti descalificat. 
În anii precedenţi, medalia s-a dat întotdeauna după etapa maraton. Ei, din motive ştiute numai de el, anul ăsta Papa a decis să dea medalia după etapa finală, de caritate. Un lucru care a desumflat mai pe toată lumea. 
Vedeţi voi, când termini cursa asta, e o eliberare emoţională masivă. Pe scurt, toată lumea plânge când primeşte medalia. De-a lungul cursei, ăsta a fost cel mai discutat subiect între participanţi: ce de căcat, să termini cursa şi să fie totul sec şi fără niciun simbol a ceea ce tocmai ai realizat. Mai mult decât atât, anul acesta etapa de caritate a avut, nici mai mult nici mai puţin de 17,8 km, în condiţiile în care o etapă de caritate nu are niciodată mai mult de 10 km, fiind de obicei de 5 km. O porcărie, după părerea tuturor  cu care am vorbit. Şi a mea personală.

Ziua a început devreme. Ne-am trezit cred că înainte de ora 5, pentru că startul era la 7, şi aproape toată lumea avea picioare de bandajat. Chiar şi aşa, cu 15 minute înainte de start trăgeam de adidaşi cu năduf, încercând să mă sui într-înşii. Am ratat debriefingul şi anunţul cu numărul de abandonuri din ziua precedentă, anunţ făcut în fiecare zi înainte de start. 
Am ajuns la timp pentru Happy Birsday şi Highway to Hell. Cumva atmosfera mi s-a părut mohorâtă, parcă toată lumea era un pic obosită. Hmmmm... mă întreb de ce.
Mersul stil dansul Săpânţa deja era ceva normal, nu se mai minuna nimeni. 
La start am reîntâlnit-o pe Elena, o româncă stabilită în Franţa de foarte mulţi ani, şi care făcea MDS a cincea oară. Mda...
Şi-a urlat AC/DC în difuzoare, şi-am pornit. 

A început cu dune, destul de măricele. Cerul era un pic înnorat, motiv pentru care temperatura nu era extrem de mare. Să fi fost vreo 35 de grade. Am ajuns la primul CP până în ora 10, am stat un pic. Sinceră să fiu, foarte mare lucru din etapa asta nu prea îmi amintesc. Cred că eram obosită. Au fost dune, pe care am alergat ca dementa la vale, în ciuda durerilor atroce de la picioare. Cumva simţeam nevoia să mă îndop cu senzaţia aia, de parcă deja mi-era dor de deşert. Au mai fost ceva dunete, m-am mai conversat pe ici pe colo cu oameni, am mai urcat nişte dealuri.
Am mers o bucată de drum cu Angel, primul peruan din istoria MDS, cu care am povestit despre ceviche şi cuy, l-am reîntâlnit pe William. Ni s-a alăturat Oscar, un englez, care când a aflat că în grupul nostru se află primul peruan, prima româncă şi cel mai vârstnic englez din istoria MDS, a declarat solemn că e "aproape sigur că el e primul Oscar Jackson din istoria MDS. Probabil. E un nume destul de comun..."

La un moment dat, m-am întâlnit cu Rinus, olandezul de la Petra. Îmi promisese că mergem măcar un kilometru împreună în etapa lungă, şi acum era bucuros că ne întâlnim, pentru că voia să se ţină de cuvânt. 
Avem aceleaşi cifre în număr, cum avea să constate amuzat Rinus un pic după poza asta 



Mai pe după-amiază peisajul a devenit chiar spectaculos, cu nişte munţi înclinaţi, ca nişte clătite nerulate pe o farfurie care tocmai cade de pe masă, printre care erau nişte dune de o culoare un pic altfel, parcă mai roşietice. 
Am văzut chiar şi flori.







M-am mai sporovăit cu Rinus câteva ore bune, despre elevii lui (e antrenor de alergare pentru un grup de maratonişti), despre prietena lui, despre cine i-a scris, următoarea vacanţă, despre cum şi cât se face caca la MDS ( e uluitor cu câtă uşurinţă ajungi să vorbeşti despre chestii tabu în situaţiile astea). Pe drum l-am întâlnit pe Yoshimitsu, şchiopăta vesel, şi m-am bucurat sincer să-l văd, încă în cursă după etapa lungă.
Mi s-a părut amuzant că, singura distanţă marcată de pe tot traseul a fost asta:


777 era numărul lui Yoshimitsu. Hehe...
Pe la 17.45 am ajuns la finish, şi l-am trecut împreună cu Rinus. Mi se pare fascinant faptul că viaţa ne-a adus împreună, la un an după ce mă ajutase să urc blestematul ăla de kilometru de dinaintea finişului la Petra. A fost singurul lucru emoţionant în terminarea cursei. După finiş, nu era nicio medalie, niciun fel de urale, nimic, decât formaţia live pe care o aduce Papa Bauer în fiecare an la finişul maratonului. Şi webcamul. Deoarece nepoată-mea mă apostrofase că nu mă duc la webcam, acum m-am dus, şi am şi rostit cuvintele pe care mă pusese sor-mea să le spun dacă termin: "sor-mea e o bunăciune". Nu mă întrebaţi de ce, dar e sor-mea, o iubesc, şi dacă ea asta vrea să zic în momentul meu de glorie, mă execut. 
Nu ştiu dacă se vede cât de jegoşi eram. Se vede?
Am luat apa, şi în drum spre bivuac văd că mă filma cineva. Era Daniel, mă! Cu Andrei cu tot, veniseră să mă întâmpine la finiş. M-am bucurat maxim, în felul meu tâmp. Băieţi, dacă citiţi, chiar m-am bucurat enorm, vă multumesc din suflet!
Mă, şi când ajung la bivuac văd o tipă blondă, ireal de curată, slăbuţă, feminină, frumoasă, mi s-a părut chiar diafană în mijlocul prafului, nisipului, şosetelor puse la uscat pe sfoara bivuacului şi al fumului de la focul pentru fiert apa. Un fel de zâna bună. Şi o aud că vorbeşte română, mă! Nu prea am înţeles eu ce să cred în prima nanosecundă, dar apoi mi-am amintit cât de entuziasmat era Dragoş că vine Alina, nevastă-sa, să alerge cu noi etapa de caritate. Stai, mă, că ştiu cine e, măăă! E Alina, măăă! 
Şi stiţi ce făcea acolo, în afară că era în vizită? Ne adusese câte un bounty! Cel mai gustos bounty din viaţa mea, vă jur. L-am hăpăit... l-am inhalat ca pe cocaină. Seara am primit şi câte o coca-cola. Anul trecut dăduseră şi bere...e clar, Bauer a urât concurenţii de anul ăsta.
Apoi am mers la cortul medical. Degetele infectate arătau oribil, degetul mic stâng era o masă informă care duhnea a cadaverină, unghii dezlipite, răni căscate pe peste tot, un coşmar. 
Am nimerit la Nicolas, care s-a dovedit a fi un înger al picioarelor. Încet, cu grijă, să nu mă doară, le-a bandajat fără nicio cută, a tăiat bandajele rotund să nu se dezlipească...un înger, vă zic.
În cortul medical se cânta în cor împreună cu radioul, pe 2 voci, podologi şi concurenţi împreună, şi m-am nimerit între Holger, neamţul cu care mă conversasem destul de mult pe traseu, şi James, un englez cu care mai mă conversasem în nişte ocazii despre alt James de care v-am mai scris, James Cracknell (eu sunt mare fan).


El e Nicolas

În clinică.
Şi a apus soarele peste bivuac...

Când s-a lăsat noaptea s-a proiectat pe un ecran mare filmul ediţiei. A fost frumos. Dar noi tot fără medalii eram...

Şi ne-am culcat, după ce am mâncat care ce a mai avut, eu nişte vită cu tăiţei, de-aia liofilizată, dar apa fusese doar un pic caldă, deci erau al dente.


15 APRILIE: ZIUA 8, ETAPA 6, CHARITY- 17,8  KILOMETRI. FĂRĂ TIMP LIMITĂ.


Mă, a fost o vijelie în noaptea aia, de am crezut că ne ia vântul pe sus. La propriu. Am lăsat cortul deschis, pentru că dacă îl închideam, sigur ni-l punea vântul în cap.


De dimineaţă ne-am adunat stârvurile din mormanul de mizerie şi suferinţă în care ne îngropasem, spiritul în ceruri, că ura! azi e ultima zi.
Mă, şi atunci a zis Daniel oficial ce tot dăduse de înţeles cu o seară în urmă. Mai ţineţi minte, după prima etapă, cine îl porcise cel mai tare pe Dicu, că cine dracu' vine de două ori, darămite de cinci, la nenorocenia asta de cursă? Eh, în seara de după maraton, şi oficial, la cameră, în dimineaţa ultimei zile, Daniel a declarat solemn că el crede că mai vine. Sincer? Cred că într-o bună zi, o să mă întorc şi eu.

Am luat apa, am mâncat, ne-am împachetat, în vântoasa aia, pentru că startul urma să fie fix prin cortul nostru, deci ne-au luat ăia cu yalla-yalla pe sus.
Cu chiu cu vai am intrat în adidaşi. A fost o artă.
Mă, şi las apa la bivuac, ca berbecu', şi ajung la start, numai să aflu că nu se va da apă la CP. Norocul meu că startul a fost prin tabără. Mă despart de băieţi 20 de secunde, înşfac o sticlă de apă nedesfăcută de pe jos de lângă un cort....şi ia-i de unde nu-s. S-au dus.
Asta e, zic, înţeleg că abia aşteaptă să ajungă la finiş, io-s de vină că n-am zis nimic când m-am dus să iau apa.
Traseul a fost neremarcabil. M-am oprit să iau nisip, când m-au durut picioarele, să mai vorbesc cu Yoshimitsu, cu William, cu Oscar, cu Angel, cu Max şi Michael, cu Didier.

Dar să vă povestesc despre Didier.

Didier Benguigui are 65 de ani şi făcea MDS pentru a douăsprezecea oară. Nimic ieşit din comun, dacă nu ar fi orb. Da, Didier este complet orb, şi a mers ghidat prin voce, legat de mână cu Isabelle. Am mers de multe ori în preajma lui, şi este impresionant să vezi cum merge. Cu toate instrucţiunile, cred că se împiedica, călca în gol sau se împiedica de câteva ori pe minut, unde era terenul mai accidentat. Dar a mers mai departe, şi a terminat. Pentru a 12a oară. Nu-i aşa că vă e ruşine că v-aţi plâns vreodată că vă curge nasul?

Max şi Michael sunt doi englezi dintre cei patru cu care am încropit un cor ad-hoc. I-am cunoscut aşa: (aici filmuleţ)

Mai era puţin până la finish când i-am întâlnit. Am cântat cântece din Disney (let it go a fost hit, ce să mai), Dust in the Wind, şi mi-am făcut damblaua şi am cântat My Heart Will Go On. Nu am cântat atât de bine parcă niciodată. Bucata cu "you're here, there's nothing I fear" a fost urlată la unison, gesticulând larg către unde credeam că e finişul, medalia şi Papa Bauer.

Apoi am dat de William, şi i-am pierdut.

Şi-am ajuns. Şi mi-a pus Papa Bauer medalia de gât, şi m-a pupat. Aşa cum mă temeam, nu a avut niciun farmec. Nici măcar nu am plâns.





Şi gata. Se terminase.
Mi-am scos adidaşii, şi m-am suit în papuci. Am căutat băieţii pe acolo să facem o poză cu steagul cu medaliile la gât, dar plecaseră deja. Chestie care m-a întristat neaşteptat de tare. Chiar m-am zburlit la ei când ne-am regăsit la hotel (îmi pare rău, baieţi, sincer), dar mi-am dat seama mai târziu că săracii nu aveau nicio vină, pentru că eram efectiv luaţi de pe unde eram şi urcaţi în autobuze.
Seara am mâncat de parcă nu mai văzusem mâncare niciodată.
În rest, nu mai e mult de povestit. O zi în Ouarzazate, zborul spre casă, uralele de la aeroport din Paris (m-am simţit chiar fain, deşi nu erau neapărat pentru mine).

O să închei prin a mulţumi oamenilor minunat-de-altfel pe care am avut norocul să îi cunosc în aventura asta.
În primul rând familiei din bivuac, Andrei, Daniel şi Dragoş, aţi fost familia mea o săptămână, m-aţi încurajat, mi-aţi suportat morocăneala şi înjurăturile, mi-aţi făcut focul şi mi-aţi umflat salteaua. Şi, mai ales, cel mai important lucru, mi-aţi reamintit ce sentiment cald e când te aşteaptă cineva seara la bivuac.
Aveţi pe vecie un loc în inima mea.
Familia din bivuac: Andrei, Daniel, Dragoş, eu, şi cei doi polonezi, Michal si Bart

Şi, deşi nu vor citi vreodată ce scrie aici, le mulţumesc oamenilor MDS, care m-au impresionat, care mi-au dăruit poveştile lor, care m-au inspirat şi mi-au amintit ce contează cu adevărat: curaj, integritate, dăruire, umanitate în forma ei cea mai pură.

Duncan, amputaţie dublă deasupra genunchiului

Duncan, înfruntând dunele



Yoshimitsu, care a primit de cel puţin două ori perfuzii, avea picioarele carne vie, şi de fiecare dată când l-am văzut, zâmbea ca în poză

William, 71 de ani, cel mai vârstnic englez care a terminat 100 de maratoane (în 2015) şi MDS (în 2016)
Didier, ghidat de Isabelle

Didier, 65 de ani, orb, a terminat MDS anul ăsta a 12a oară


Natalia, locul 1 feminin, vecină de cort, niciun fel de fiţă

Rachid El Morabity, câştigător pentru a 4a oară

Angel, primul peruan care termină MDS 









12 comentarii:

  1. Servus Elena "felicitari" e atat de gol...am ras si am plans citind randurile astea...abia astept sa iti citesc cartea ...pe cand?

    cu multa amicitie , alina medic also germania ..ps tara asta e un lagar.
    Sanatate!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salutari din Germania frumoasa (am un sef bestial, eu nu ma simt in lagar). Cartea e inca in proces de scriere. Vreau sa mai adaug niste povesti care inca nu s-au intamplat. Vine insa, promit!

      Ștergere
  2. Bravo Elena, foarte bine scris. Am petrecut un moment de bucurie citind blogul, chiar daca mi se pare infiorator ceea ce ai facut. Eu care am incercat o singura data o excurise iarna la munte in ROMANIA... dupa 5 km mi-a luat cineva rucsacul altfel cadeam.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) eh...nimeni nu e perfect.

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
  3. Tare fain mai scrii! Nu aș fi crezut în veci ca o sa citesc pe nerăsuflate aproape o poveste cu un asemenea subiect (mie-mi iese sufletul la sală așa că ceea ce ai făcut tu ma depășește, clar 😂).Bravo! Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  4. Lasand la o parte ca te admir din si cu tot sufletul meu ca esti chirurg ( am eu o mare slabiciune pentru chirurgi :-) ), ceea ce ai scris aici m-a trecut prin toate starile posibile si imposibile.Elena, esti o eroina pentru mine,una care ma vait din orice balarie.
    Felicitarile mele sincere,cuvintele sunt prea sarace pentru a descrie ceea ce simt acum dupa citirea acestui articol !

    RăspundețiȘtergere
  5. domnita, felicitari! am citit si dat lacrimile si bucurat de fiecare apa bauta de tine!
    Apai Dumnezeu ti-o dat multe talente: chirurg bun esti, germana o invatasi, muzica stii sa canti, de pictat pictezi pe sepci bine, de infrant ai infrant muntii si nisipurile, si mai scrii minunat!

    Mai citesc o data si dau si la altii sa citeasca :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multan fain, cum scriam mai sus, fac si eu ce pot...

      Ștergere
  6. esti geniala!!!! esti super!!! bravo !!!

    RăspundețiȘtergere