Marathon des Sables 2016: the longest, the toughest, the most beautiful (part 3)

15 APRILIE: ZIUA 7, ETAPA 5, Maraton - 42,2  KILOMETRI. 12 ORE TIMP LIMITĂ.


Şi a venit şi ultima zi. Oarecumva, de fapt penultima. Păi să mă explic. 
De foarte mulţi ani, ultima zi a cursei este dedicată carităţii. E un pic complicat, în sensul că ultima etapă nu este cronometrată, nu contează la clasament, dar este obligatorie, adică trebuie să o termini, altfel eşti descalificat. 
În anii precedenţi, medalia s-a dat întotdeauna după etapa maraton. Ei, din motive ştiute numai de el, anul ăsta Papa a decis să dea medalia după etapa finală, de caritate. Un lucru care a desumflat mai pe toată lumea. 
Vedeţi voi, când termini cursa asta, e o eliberare emoţională masivă. Pe scurt, toată lumea plânge când primeşte medalia. De-a lungul cursei, ăsta a fost cel mai discutat subiect între participanţi: ce de căcat, să termini cursa şi să fie totul sec şi fără niciun simbol a ceea ce tocmai ai realizat. Mai mult decât atât, anul acesta etapa de caritate a avut, nici mai mult nici mai puţin de 17,8 km, în condiţiile în care o etapă de caritate nu are niciodată mai mult de 10 km, fiind de obicei de 5 km. O porcărie, după părerea tuturor  cu care am vorbit. Şi a mea personală.

Ziua a început devreme. Ne-am trezit cred că înainte de ora 5, pentru că startul era la 7, şi aproape toată lumea avea picioare de bandajat. Chiar şi aşa, cu 15 minute înainte de start trăgeam de adidaşi cu năduf, încercând să mă sui într-înşii. Am ratat debriefingul şi anunţul cu numărul de abandonuri din ziua precedentă, anunţ făcut în fiecare zi înainte de start. 
Am ajuns la timp pentru Happy Birsday şi Highway to Hell. Cumva atmosfera mi s-a părut mohorâtă, parcă toată lumea era un pic obosită. Hmmmm... mă întreb de ce.
Mersul stil dansul Săpânţa deja era ceva normal, nu se mai minuna nimeni. 
La start am reîntâlnit-o pe Elena, o româncă stabilită în Franţa de foarte mulţi ani, şi care făcea MDS a cincea oară. Mda...
Şi-a urlat AC/DC în difuzoare, şi-am pornit. 

A început cu dune, destul de măricele. Cerul era un pic înnorat, motiv pentru care temperatura nu era extrem de mare. Să fi fost vreo 35 de grade. Am ajuns la primul CP până în ora 10, am stat un pic. Sinceră să fiu, foarte mare lucru din etapa asta nu prea îmi amintesc. Cred că eram obosită. Au fost dune, pe care am alergat ca dementa la vale, în ciuda durerilor atroce de la picioare. Cumva simţeam nevoia să mă îndop cu senzaţia aia, de parcă deja mi-era dor de deşert. Au mai fost ceva dunete, m-am mai conversat pe ici pe colo cu oameni, am mai urcat nişte dealuri.
Am mers o bucată de drum cu Angel, primul peruan din istoria MDS, cu care am povestit despre ceviche şi cuy, l-am reîntâlnit pe William. Ni s-a alăturat Oscar, un englez, care când a aflat că în grupul nostru se află primul peruan, prima româncă şi cel mai vârstnic englez din istoria MDS, a declarat solemn că e "aproape sigur că el e primul Oscar Jackson din istoria MDS. Probabil. E un nume destul de comun..."

La un moment dat, m-am întâlnit cu Rinus, olandezul de la Petra. Îmi promisese că mergem măcar un kilometru împreună în etapa lungă, şi acum era bucuros că ne întâlnim, pentru că voia să se ţină de cuvânt. 
Avem aceleaşi cifre în număr, cum avea să constate amuzat Rinus un pic după poza asta 



Mai pe după-amiază peisajul a devenit chiar spectaculos, cu nişte munţi înclinaţi, ca nişte clătite nerulate pe o farfurie care tocmai cade de pe masă, printre care erau nişte dune de o culoare un pic altfel, parcă mai roşietice. 
Am văzut chiar şi flori.







M-am mai sporovăit cu Rinus câteva ore bune, despre elevii lui (e antrenor de alergare pentru un grup de maratonişti), despre prietena lui, despre cine i-a scris, următoarea vacanţă, despre cum şi cât se face caca la MDS ( e uluitor cu câtă uşurinţă ajungi să vorbeşti despre chestii tabu în situaţiile astea). Pe drum l-am întâlnit pe Yoshimitsu, şchiopăta vesel, şi m-am bucurat sincer să-l văd, încă în cursă după etapa lungă.
Mi s-a părut amuzant că, singura distanţă marcată de pe tot traseul a fost asta:


777 era numărul lui Yoshimitsu. Hehe...
Pe la 17.45 am ajuns la finish, şi l-am trecut împreună cu Rinus. Mi se pare fascinant faptul că viaţa ne-a adus împreună, la un an după ce mă ajutase să urc blestematul ăla de kilometru de dinaintea finişului la Petra. A fost singurul lucru emoţionant în terminarea cursei. După finiş, nu era nicio medalie, niciun fel de urale, nimic, decât formaţia live pe care o aduce Papa Bauer în fiecare an la finişul maratonului. Şi webcamul. Deoarece nepoată-mea mă apostrofase că nu mă duc la webcam, acum m-am dus, şi am şi rostit cuvintele pe care mă pusese sor-mea să le spun dacă termin: "sor-mea e o bunăciune". Nu mă întrebaţi de ce, dar e sor-mea, o iubesc, şi dacă ea asta vrea să zic în momentul meu de glorie, mă execut. 
Nu ştiu dacă se vede cât de jegoşi eram. Se vede?
Am luat apa, şi în drum spre bivuac văd că mă filma cineva. Era Daniel, mă! Cu Andrei cu tot, veniseră să mă întâmpine la finiş. M-am bucurat maxim, în felul meu tâmp. Băieţi, dacă citiţi, chiar m-am bucurat enorm, vă multumesc din suflet!
Mă, şi când ajung la bivuac văd o tipă blondă, ireal de curată, slăbuţă, feminină, frumoasă, mi s-a părut chiar diafană în mijlocul prafului, nisipului, şosetelor puse la uscat pe sfoara bivuacului şi al fumului de la focul pentru fiert apa. Un fel de zâna bună. Şi o aud că vorbeşte română, mă! Nu prea am înţeles eu ce să cred în prima nanosecundă, dar apoi mi-am amintit cât de entuziasmat era Dragoş că vine Alina, nevastă-sa, să alerge cu noi etapa de caritate. Stai, mă, că ştiu cine e, măăă! E Alina, măăă! 
Şi stiţi ce făcea acolo, în afară că era în vizită? Ne adusese câte un bounty! Cel mai gustos bounty din viaţa mea, vă jur. L-am hăpăit... l-am inhalat ca pe cocaină. Seara am primit şi câte o coca-cola. Anul trecut dăduseră şi bere...e clar, Bauer a urât concurenţii de anul ăsta.
Apoi am mers la cortul medical. Degetele infectate arătau oribil, degetul mic stâng era o masă informă care duhnea a cadaverină, unghii dezlipite, răni căscate pe peste tot, un coşmar. 
Am nimerit la Nicolas, care s-a dovedit a fi un înger al picioarelor. Încet, cu grijă, să nu mă doară, le-a bandajat fără nicio cută, a tăiat bandajele rotund să nu se dezlipească...un înger, vă zic.
În cortul medical se cânta în cor împreună cu radioul, pe 2 voci, podologi şi concurenţi împreună, şi m-am nimerit între Holger, neamţul cu care mă conversasem destul de mult pe traseu, şi James, un englez cu care mai mă conversasem în nişte ocazii despre alt James de care v-am mai scris, James Cracknell (eu sunt mare fan).


El e Nicolas

În clinică.
Şi a apus soarele peste bivuac...

Când s-a lăsat noaptea s-a proiectat pe un ecran mare filmul ediţiei. A fost frumos. Dar noi tot fără medalii eram...

Şi ne-am culcat, după ce am mâncat care ce a mai avut, eu nişte vită cu tăiţei, de-aia liofilizată, dar apa fusese doar un pic caldă, deci erau al dente.


15 APRILIE: ZIUA 8, ETAPA 6, Charity- 17,8  KILOMETRI. fără TIMP LIMITĂ.


Mă, a fost o vijelie în noaptea aia, de am crezut că ne ia vântul pe sus. La propriu. Am lăsat cortul deschis, pentru că dacă îl închideam, sigur ni-l punea vântul în cap.


De dimineaţă ne-am adunat stârvurile din mormanul de mizerie şi suferinţă în care ne îngropasem, spiritul în ceruri, că ura! azi e ultima zi.
Mă, şi atunci a zis Daniel oficial ce tot dăduse de înţeles cu o seară în urmă. Mai ţineţi minte, după prima etapă, cine îl porcise cel mai tare pe Dicu, că cine dracu' vine de două ori, darămite de cinci, la nenorocenia asta de cursă? Eh, în seara de după maraton, şi oficial, la cameră, în dimineaţa ultimei zile, Daniel a declarat solemn că el crede că mai vine. Sincer? Cred că într-o bună zi, o să mă întorc şi eu.

Am luat apa, am mâncat, ne-am împachetat, în vântoasa aia, pentru că startul urma să fie fix prin cortul nostru, deci ne-au luat ăia cu yalla-yalla pe sus.
Cu chiu cu vai am intrat în adidaşi. A fost o artă.
Mă, şi las apa la bivuac, ca berbecu', şi ajung la start, numai să aflu că nu se va da apă la CP. Norocul meu că startul a fost prin tabără. Mă despart de băieţi 20 de secunde, înşfac o sticlă de apă nedesfăcută de pe jos de lângă un cort....şi ia-i de unde nu-s. S-au dus.
Asta e, zic, înţeleg că abia aşteaptă să ajungă la finiş, io-s de vină că n-am zis nimic când m-am dus să iau apa.
Traseul a fost neremarcabil. M-am oprit să iau nisip, când m-au durut picioarele, să mai vorbesc cu Yoshimitsu, cu William, cu Oscar, cu Angel, cu Max şi Michael, cu Didier.

Dar să vă povestesc despre Didier.

Didier Benguigui are 65 de ani şi făcea MDS pentru a douăsprezecea oară. Nimic ieşit din comun, dacă nu ar fi orb. Da, Didier este complet orb, şi a mers ghidat prin voce, legat de mână cu Isabelle. Am mers de multe ori în preajma lui, şi este impresionant să vezi cum merge. Cu toate instrucţiunile, cred că se împiedica, călca în gol sau se împiedica de câteva ori pe minut, unde era terenul mai accidentat. Dar a mers mai departe, şi a terminat. Pentru a 12a oară. Nu-i aşa că vă e ruşine că v-aţi plâns vreodată că vă curge nasul?

Max şi Michael sunt doi englezi dintre cei patru cu care am încropit un cor ad-hoc. I-am cunoscut aşa: (aici filmuleţ)

Mai era puţin până la finish când i-am întâlnit. Am cântat cântece din Disney (let it go a fost hit, ce să mai), Dust in the Wind, şi mi-am făcut damblaua şi am cântat My Heart Will Go On. Nu am cântat atât de bine parcă niciodată. Bucata cu "you're here, there's nothing I fear" a fost urlată la unison, gesticulând larg către unde credeam că e finişul, medalia şi Papa Bauer.

Apoi am dat de William, şi i-am pierdut.

Şi-am ajuns. Şi mi-a pus Papa Bauer medalia de gât, şi m-a pupat. Aşa cum mă temeam, nu a avut niciun farmec. Nici măcar nu am plâns.





Şi gata. Se terminase.
Mi-am scos adidaşii, şi m-am suit în papuci. Am căutat băieţii pe acolo să facem o poză cu steagul cu medaliile la gât, dar plecaseră deja. Chestie care m-a întristat neaşteptat de tare. Chiar m-am zburlit la ei când ne-am regăsit la hotel (îmi pare rău, baieţi, sincer), dar mi-am dat seama mai târziu că săracii nu aveau nicio vină, pentru că eram efectiv luaţi de pe unde eram şi urcaţi în autobuze.
Seara am mâncat de parcă nu mai văzusem mâncare niciodată.
În rest, nu mai e mult de povestit. O zi în Ouarzazate, zborul spre casă, uralele de la aeroport din Paris (m-am simţit chiar fain, deşi nu erau neapărat pentru mine).

O să închei prin a mulţumi oamenilor minunat-de-altfel pe care am avut norocul să îi cunosc în aventura asta.
În primul rând familiei din bivuac, Andrei, Daniel şi Dragoş, aţi fost familia mea o săptămână, m-aţi încurajat, mi-aţi suportat morocăneala şi înjurăturile, mi-aţi făcut focul şi mi-aţi umflat salteaua. Şi, mai ales, cel mai important lucru, mi-aţi reamintit ce sentiment cald e când te aşteaptă cineva seara la bivuac.
Aveţi pe vecie un loc în inima mea.
Familia din bivuac: Andrei, Daniel, Dragoş, eu, şi cei doi polonezi, Michal si Bart

Şi, deşi nu vor citi vreodată ce scrie aici, le mulţumesc oamenilor MDS, care m-au impresionat, care mi-au dăruit poveştile lor, care m-au inspirat şi mi-au amintit ce contează cu adevărat: curaj, integritate, dăruire, umanitate în forma ei cea mai pură.

Duncan, amputaţie dublă deasupra genunchiului

Duncan, înfruntând dunele



Yoshimitsu, care a primit de cel puţin două ori perfuzii, avea picioarele carne vie, şi de fiecare dată când l-am văzut, zâmbea ca în poză

William, 71 de ani, cel mai vârstnic englez care a terminat 100 de maratoane (în 2015) şi MDS (în 2016)
Didier, ghidat de Isabelle

Didier, 65 de ani, orb, a terminat MDS anul ăsta a 12a oară


Natalia, locul 1 feminin, vecină de cort, niciun fel de fiţă

Rachid El Morabity, câştigător pentru a 4a oară

Angel, primul peruan care termină MDS 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu