În fine. După maratonul din China, îmbătată de succes, cât eram eu în focurile entuziasmului m-am apucat să mă înscriu la tot felul de curse. Şi în vâltoare, m-am înscris la un maraton , unde credeţi? în deşert. Că pe-alea normale le-am rezolvat pe toate. Bun, toate bune şi frumoase, numai că în august am făcut o nebunie stomatologică (mi-am scos măselele de minte), nebunie rezultată intr-o spitalizare pe motiv de alveolitis sicca, o afecţiune care, pe cât de pompos sună, pe atât de extrem de dureroasă fu. Bun, zăcut 2 săptămâni, pierdut antrenament, revenit cât de cât, veni timpul să alerg în deşert.
Pe principiul "no, ce poate să se întâmple", fac bagajele, plec in Iordania.
Era pe la mijlocul lui septembrie.
Şi-am ajuns in Amman, cucuvea în ţara Iordaniei. În creierii dimineţii. Ajung la hotel, mă cazez...fac nişte poze cu răsăritul....şi-acum ce fac? Mai am două zile până la Maraton, 30 de ore până la întâlnirea cu grupul. Mă interesez rapid, aflu că Marea Moartă e la o aruncătură de băţ. Comand un taxi, până vine dau o tură prin oraş.
Bă, nimic de văzut. M-am plimbat eu ca cucuveaua pe acolo, am dat de centru, nişte clădiri inghesuite printre moschei, dărăpănături printre ele. Mă şi gândeam că nici nu o să am pe ce face poze.
Vine ora, vine taxiul, mă aburc într-însul. Nea taximetristul a fost foarte politicos şi de treabă (mă şi gândeam că o să trebuiască să îmi aplic kung-fu-ul pe el, sincer, dar n-a fost cazul).
Şi ajungem la Marea Moartă. Care e fix asta: o mare moartă. Foarte...moartă. Adică nu era nici naiba pe acolo. Nişte hoteluri de lux, pareau părăsite, şi nişte neni care închiriau cămile, care au tăbărât pe mine cum m-au văzut, să îmi ia banii pe plimbat cu cămila.
Eu, ştiind că ţara lui Islam, alea, nu mi-am luat costum de baie la mine. Acum însă mă rodea regretul. Din fericire aveam pe mine un costum de alergat de vară pe dedesubt. Întreb dacă e sigur să intru în apă, nea taxmetristul îmi face un semn larg către pustietate şi zice că of cors. Sar din ţoale, şi năvălesc.
După ce mă zbat în nămolul de la mal (o chestie al dracu' de lipicioasă), ajung la nivelul de plutire.
Apa era amară şi cu toată perseverenţa mea, nu am reuşit să mă scufund. Senzaţia e foarte, foarte faină. M-am rostogolit în toate sensurile, am făcut toate giumbuşlucurile care mi-au trecut prin minte, alea. Cât mă minunam eu de miracolul naturii, apar două cucoane de-alea înfofolite de-ale lor (veti prima poză, dreapta). Singure. M-am mirat eu un pic, n-am zis nimic. Dar acum, ce fac? Ies? Stau până pleacă? Dacă ies, mor cucoanele de inimă? Nu am avut nevoie de prea mult timp să mă decid, pentru că mi-a intrat apă în ochi. Ieşi, sau focurile iadului îţi vor arde corneea până la retină, şi apoi îţi vor sfredeli creierii în chinuri drăceşti.
Am ieşit.
Spre surprinderea mea au chicotit una către alta şi mi-au făcut cu mâna.
Bun. CPR succesfully avoided.
Mă aburc în ţoale, plecăm înapoi la hotel. Pe drum pozez nişte bucăţi de peisaj cu capre şi clădiri vechi şi dărăpănate. Clădirile, nu caprele.
Am ajuns la hotel, am plecat să vânez cina. Voiam neapărat să manânc nişte ceva-uri de-ale lor. Am aterizat într-un restaurant, am comandat ceva ce mi-a recomandat chelnerul. Şi bere. Spre surprinderea mea, am dat de o cunoştinţă veche din Peru.
M-am băgat la somnic, urmând ca a doua zi să mă întâlnesc cu grupul.
A doua zi plec către Petra, unde era restul grupului. Şi locul unde urma să aibă cursa.
Am dormit tot drumul, după ce am realizat că nu e nimic de văzut. Am ajuns, m-am cazat, unul dintre cele mai faine hoteluri unde am stat. Construit exact ca şi vechile clădiri din deşert, m-am simţit foarte "beduinistic".
Petra. Un loc năucitor. Am auzit, am citit pe net, dar nu mă aşteptam. Sigur aţi văzut "Trezoreria" pe undeva. În "Indiana Jones", sau în "Transformers".
Se presupune că originile locului încep pe undeva prin secolul 5 î.e.n., dar locul a rămas necunoscut lumii până în 1812 când un explorator elveţian a ajuns acolo, condus de localnici.
E de fapt o vale între Marea Moarte şi golful Aquaba. De-a lungul văii, locuitorii vremurilor au construit apeducte şi baraje, al căror sens a devenit evident când un grup de turisti a fost luat pe sus şi înecat după o ploaie abundentă. Din păcate. După acest eveniment, autorităţile au decis să restaureze vechile baraje pe iniţial care nu le reconstruiseră, nevăzând niciun sens să o facă.
Călătoria către locul magic începe într-o vale largă, plină de trăsuri pentru leneşii care nu au chef să meargă cei 3-4 km prin trecătoare până la Trezorerie. Un pericol real, deoarece merg ca netoţii cu trăsurile alea, dacă nu eşti atent dau peste tine fără nicio jenă.
Şi-apoi intri în defileu. Care este fascinant. Am facut un catralion de poze. Nu pun un catralion aici, ca în poze par toate cam la fel.
Şi-apoi mergi, şi defileul devine din nou îngust, şi, printre două stânci roşietice vezi întâi nişte raze de soare, şi apoi realizezi în prostia ta că nu ai vedenii: trezoreria. E imensă, perfect definită, şi îţi crează un bizar sentiment de "neeeeh, nu poate fi real!". Dar este.
Şi-apoi o vezi:
Deşi în filme aţi văzut oameni şi roboţi intrând înăntru şi găsind comori, de fapt e doar o faţadă sculptată în piatră. Au fost multe încercări de a găsi "comoara" ascunsă înăntru, singurul rezultat a fost deteriorarea structurii.
După ce am căscat gura în admiraţie vreo juma' de oră, am plecat mai departe. Eram deja cu toţii lihniţi şi însetaţi, şi am plecat către "bibliotecă", o altă structură asemănătoare, unde se află şi singurul restaurant din zonă.
Pe drum am realizat că şosetele mi-au alunecat sub nivelul mergătorilor, şi am nişte băşici de toată frumuseţea. Nu am mai avut băşici de ani de zile, sigur că era momentul, fix inainte de un maraton.
Asta e, nu am ce face, plecăm mai departe. Mai fac ceva poze, ajungem la mancare.
Până la final toată lumea a renunţat la idee. Era omorâtor de cald, şi eram cu toţii moleşiţi de la mâncare.
Ne-am adunat care de pe unde, am plecat înapoi. Da, a trebuit sa fac tot drumul inapoi cu peşterile în călcâie.
Hotel, somnic, trezit la 4 să plecăm. Cursa începea la 7, ca să nu ajungem toţi mumii la finish.
Eu, înarmată cu plasturi de toate soiurile. Inutil să zic că nu au ajutat la nimic, s-au dezlipit după primii 7-8 km.
Si-a venit vremea, s-a dat startul. Din minunăţia asta de peisaj.
După primii 500 de metri nu am mai simţit băşicile. Şi a început sa fie frumos.
Răcoros, nisip, linişte. Pe fundal, Pink Floyd, ajung pe o platformă, exact în momentul în care răsărea soarele peste deşertul roşiatic, eu sus printre stanci rotunde şi roşii, având in retină întreaga Iordanie, până in Israel. M-am oprit. Am stat ca dementa pe stâncile alea, privind răsăritul cu "Shine on you crazy diamond" în urechi. Nu pot să descriu cât de minunat a fost momentul. Nu am cum. Nu pot decât sa vă zic, dacă aveţi o listă-găleată (bucket list), puneţi momentul ăsta acolo, la 101. Îmi veţi mulţumi.
Dar. Cât am stat eu acolo ca boul la poartă nouă, am realizat că m-a cam depăşit toată lumea. Aşa că a trebuit să îi dau bice.
Din păcate nu am facut poze pe traseu. Am doar câteva trimise de organizatori.
A urmat apoi o perioadă de asfalt, în care am realizat prima dată cum e să ai "chafing". Aste e un fenomen care se întâmplă alergătorilor cand li se freacă pielea dintre picioare până...ei, până se duce de tot. Şi rămâne o rană. Nu mi s-a mai întâmplat, dar deja se facuse cald, şi am realizat că tot echipamentul de pe mine e ud.
Cu tot stickul meu şmecher anti-chafing, a trebuit să opresc de vreo 5 ori pe traseu. De 3 ori a venit echipajul medical. La ultima oprire doamna doftor mi-a zis că ea mă sfatuieşte să mă opresc.
Raspunsul meu: nici moartă. Zombi, şi tot alerg până la capăt. Şi aşa am făcut.
Au urmat apoi niste pante demne de o facilitate de testat tancuri. Kilometri întregi de urcuş 15-30° pantă, de am crezut că mor de inimă. La un moment dat am început să alerg cu spatele, mi se epuizaseră cvadricepşii şi glutealii. A funcţionat. Cât alergam eu aşa ca prostu' în pantă şi mă minunam cum naiba de tot traseul a fost un permanent urcuş, m-a lovit: păi da, că ne-au dus cu autobuzul la start. Şi aproape tot drumul a fost la vale. Mama lor de coţohârle, numai ca să facă economie de carburant!
Şi în sfarsit, km 41. Zic, gata, mai e un pic. Şi mă uit în faţă: 45° pantă, până la finish. Am crezut că mor. Recunosc, ultimul km am mers. Nu mai puteam. Recunosc.
Pe ultimii 300 de m un domn cu care intrasem în vorbă cu o seară înainte a venit, m-a luat de mână şi a început să alerge cu mine. Degeaba îi explicam eu de zor că nu mai pot. Nu, hai, mai e puţin. Îmi venea să-l bat. Dar am ajuns. Şi cand am ajuns, îmi venea să-l pup.
Am ajuns la finish în 7 ore si 2 minute. Timpul limită era 7 ore. Degeaba am plâns şi-am suferit, pentru alea două minute m-au trecut FNT (finisher, no time). A fost dureros, dar...regulie sunt reguli.
 |
| Domnul cu pricina |
Bilanţ după cursă:
Nişte hăuri în călcâie, răni gen arsură de vreo 200 cm² pe partea superioară a coapselor, arsuri solare pe antebraţe, fâşii de piele dezlipindu-se de pe degete şi picioare (de la nisip şi căldură).
HELL YEAH!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu