Cum am petrecut eu revelionul in Barcelona

Anul de gratie 2000. Spre 2001.
Am plecat cu un autocar intr-un tur de Europa care trebuia sa se incheie apoteotic cu o saptamana in Barcelona si un revelion de vis in acelasi oras.
Drumul pana acolo e alta poveste. Poate o sa am timp odata sa va povestesc si dudele comise pe parcurs. Deocamdata doar apoteoza - Barcelona.
Care este un oras superb. Ce nu v-am spus e ca toata treaba asta era organizata ca un pelerinaj religios, la care participau cateva mii de studenti din toata lumea, cazarea fiind oferita de niste buni crestini unde am stat pe gratis, impreuna cu Irina, colega mea de camera din camin. In El Masnou, un orasel de unde faceam vreo 25 de minute cu trenul pana in Barcelona.
Toate bune si frumoase, am vizitat aia si ailalta, am dormit, am mancat, a venit ziua de 31 decembrie. Am plecat impreuna cu Irina sa ne plimbam prin oras. Si ne-am plimbat, pe strazi, pe sub strazi, prin strazi si prin port. Toate frumoase.
Se face tarziu, gata hai sa mergem inapoi in El Masnou, ca incepuse deja sa se umple cu drogati, hoti si tot felul de betivani. Bun, dar ultimul tren spre El Masnou era pe la 10 juma, si era fo 8. Ne suim noi intr-un autobuz, cu gandul sa ne plimbam pana la capat si inapoi la gara. 157 era numarul lui. Ne infiintam vesele ca ne odihnim gladiolele, ca pe Irina o cam rodeau bocancii, in autobuzul sus-numit, intreband inspirate daca se si intoarce. In engleza.
Pe acolo aia de-abia vorbeau spaniola, ca-s catalani, daramite engleza. Ete, surpriza, cand intrebam daca se si intoarce, nea Caisa Shoferul raspunde un impecabil, "Yes, of course!" . Yupiiii, asta-i de noi. Si mergem.
Dupa vreo juma de ora se cam intuneca peisajul si cam disparuse lumea civilizata. Ura ce frumos, road trip. Dupa inca vreo 10 minute soferul opreste intr-un catun semi inbeznuit, si ne face semn sa coboram.
Catunul se numea Cornella. Noi ne uitam una la alta lung si ne ducem tzantzoshe la dom' shofer :
pai da' ati zis ca intoarceti!
Huh?
Fata lui tampa nu se pupa deloc cu engleza cursiva afisata anterior, asa ca intram un pic in detalii. O idee proasta, pentru ca istoria contemporana momentului a aratat ca nu stie o boaba de engleza. Dupa cateva bombanituri si ceva figuri de jiu-jitsu cu mimica, l-am facut sa inteleaga ca-l intrebam daca macar mai vine alt autobuz care pleaca spre oras. Raspuns final "da", ne linistim si ne dam jos din autobuz.


Irina se descalta, eu fac poze, totul frumos. Primele 40 de minute. Dupa care am inceput sa banuim ca nici figurile bombastice din mimica si maini nu l-au convins pe nenea ca noi chiar incercam sa aflam o informatie utila.
Cat am stat pe-acolo n-a trecut tzipenie. Mai stam vreo 10 minute, apare o tanti. Parca-l vazusem pe Mahomed. Ne repezim furtunos catre tanti, care s-a dovedit a fi muntele, nu Mahomed. La fel de mare, si la fel de surda la intrebarile noastre despre existenta metroului in zona (din cauza puhoiului de crestini pelerini din perioada aia metroul circula toata noaptea). Dupa ce-am hartzuit-o putzin, insistand pe cuvantul "metro", arata vag catre o strada neagra ca rimelul Cruellei.
Nush de ce da' instinctul meu a cerut un detur prin strada invecinata, unde parca palapaia o luminita. O luam spre acolo, si vedem o benzinarie. Intram, intrebam, ne lamurim. Metroul era la vreo 20 de m mai jos de benzinarie. Ura!
Fericite urcam in metrou, ca sa constatam ca in cam momentul ala trenul nostru spre El Masnou probabil ca se pregatea de ultimul drum. Asta e, macar ajungem in Barcelona, petrecem toata noaptea. Ce misto o sa fie, pam-pam!
Ajungem in centru, o luam la picior. Entuziasmul s-a transformat in 10 minute in groaza. Vedeam in fata hoti de buzunare servindu-se relaxat din diversi pantaloni, drogati cu acu-n vena cam la 3 colturi de strada, betivi dand la boboci ici si colo. Eu aveam camera video de gat, toti banii posedati si actele (pasaport, maruntisuri de-astea) intr-un rucsacel in spate. Irina incepuse sa se miortzaie ca o dor picioarele. Cred, avea niste rani cat o moneda inca din Cornella.
Era de-abia vreo 1 noaptea, si am cedat psihic amandoua. Ne-am retras intr-o statie de metrou. Eh, toate bune, era cald, liniste, dar eu faceam shushu. Rrrrrrrrrau. M-am tinut cat m-am tinut, dar la un moment dat ii zic Irinei: Iti las rucsacul cu banii si actele, eu iau camera doar, si ma duc in misiunea de salvare a sfincterului uretral. Bun.
Plec. Ajung afara. Incep sa scanez. Nimic. Nu numai ca nu era nicio toaleta, dar nici macar vreun tufis nelocuit de vreun drogat sau vreun betivan. Dupa vreo 30 de minute, in timp ce ma lua cu calduri, friguri si spasme deja, aud dulcea limba romaneasca.
Erau doi romani, cuplu, veniti si ei la orasul catalan in vizita. Intru in vorba cu ei, le zic problema mea, ochesc un tufis mai nejumulit si-i rog sa ma tina de sase. Halleluia, problema rezolvata. Acu' nu prea mai stiam unde o lasasem pe Irina. Am o revelatie, si amicii mei zic ca si ei tot intr-acolo merg. Bun asha. Pornim impreuna, ajungem, ei ma intreaba cum arata prietena mea.
Le zic.
Ei: "a, fata aia pe care o mangaie tipu ala?" Eu intepenesc: da, e Irina mea, intinsa pe o banca, cu un nene care o mangaie pe cap. Metroul in gara, mai treceau oameni, nu prea vad bine, dar cand mijesc ochii, vad ca nenea de fapt mangaia toarta rucsacului cu bani si acte pe care Irina mea dormea ca o floricica. Astepta semnalul de plecare a metroului ca sa traga si sa fuga repede in vagon. Eram in capul scarilor, dar nu stiu cum am decolat de pe ele, pe peron, urland ca apucata:
Iriiiiiiiiiinaaaaaaaaaa, baniiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Ala cred ca m-a confundat cu vreo fosta iubita sau ceva, ca altfel nu-mi explic de ce s-a volatilizat atat de instant. Din fericire fara rucsac. Ajung langa Irina, care se trezise ca un pruncutz si nu intelegea de ce fac eu spume pe langa ea ca doarme. Ma rog, m-am calmat, ne-am pornit la drum, ne-am mai plimbat oleaca, am mai dat o tura cu metroul si pe la 3 pornim spre gara.
Acolo planuiam sa dormim ca aurolacii (in gara), dar la ei gara e incuiata noaptea, si se deschidea abia la 4. Nu mai stiu ce-am facut pana la 4, cert e ca la 4 fara 5 ne infiintaseram la usa garii. Primul tren spre El Masnou la 5 si 20. Bun. Am mai frecat duda pe-acolo, ne-am aburcat in tren cu un sentiment de sfarsit de apocalipsa. Dupa vreo 20 de minute o vad pe Irina panicata intr-o statie:
haide, ca aici trebuie sa coboram! Mie nu-mi prea semana.
Bai, nu e asta gara!
Ba da, ba da, asta e sigur.
Eu nu prea fusesem atenta, zic na, o sti ce spune, de obicei eu sunt aia ametita. Coboram, mai sa ne disece usile. Dupa ce pleaca trenul, mi se confirma: nu, nu era statia noastra pentru ca scria mare Montgat.
Eh, acu' a-nceput tragedia. Urmatorul tren era peste 2 ore jumate. Eu ca eu, dar Irina a inceput sa boceasca ca o sa moara acolo ca ea nu mai poate sa mearga. Eu m-am adunat cat de cat, si intreb niste trecatori cat e pana-n El Masnou. 3 km. Beton, zic pai in cazul asta mai bine o luam pe jos. Tare, si ii dau Irinei vestea. Cu chiu cu vai ne pornim. Eu cu chiu, ea cu vai, ca o rodeau bocancii. Mergem ca Moise-n desert vreo 3 km. Mai intrebam un biciclist cat e pana-n El Masnou. 10 km. Ma albesc. Mai trece un nene, in univesul lui mai erau 15 km pana la tinta.
Sa mor, nu alta. Dupa vreo inca 1 km, se deschide asa un tarm superb, cu o mediterana limpede si superba. Si cu un soare superb rasarind din mare (am pozele, nu le gasesc, le pun cand dau de ele). Nu ne putem abtine, ne ducem pe tarm, eu fac o baie (n-am vrut, da m-a prins un val de m-a scufundat pana la brau, eram in blugi).
Picioare goale-n nisip, ce sa mai, frumos, romantism. Si pentru ca faceam amandoua pe noi ne-am p...t in ea de mediterana. Ca sa fie romantismul complet.

Gata, ne-am odihnit, pornim. Si dupa ce ne-am plimbat noi oleaca pe calea ferata, constatam ca de-acu era un mare gard catre sosea, si care se ducea mult in spate, deci nu ne-am mai intors. Am mers ca doua crizantemutze pe calea ferata. La un moment dat, Irina cedeaza iar. Ca ea nu mai merge, ca moare de picioare. Si se arunca dramatic pe sina. Noroc ca era in spatele meu, si astfel cand m-am intors am putut sa vad trenul (spre El Masnou, mama masi!) venind vesel si sprintzar catre noi. Eu ma reped in Irina: ridica-te ca vine trenul. Ea nu si nu, crezand ca o pacalesc sa se ridice. Femeie, ridica-te ca ne face carne de mici pe-amandoua, nimic. Pana n-a simtit vibratiile (destul de tarziu, daca ma intrebati pe mine), nu s-a clintit. S-a ridicat, ne-am azvarlit amandoua peste garduletul ala de sarma de langa sine, si ne-am prabusit in nisip. Si-a trecut si trenul, si-a lasat disperare in urma.

Nu stiu cum am ajuns pana la urma in orasel. Eu eram uda, inghetata, plina de nisip, Irina descultza, cu niste rani imense in calcaie.
Am ajuns pe la 8 jumate, dupa ce am reusit sa ne ratacim si in oras, mergand pe o strada paralela cu cea unde trebuiam sa ajungem, si intrebandu-ne unde naiba s-a ascuns casa unde eram cazate.
Dar am ajuns. Si-am dormit pana pe la 5 dupa amiaza.
A fost frumos revelionul in Barcelona.

9 comentarii: