Aurora boreala

"Oricine ar trebui să vadă aurora boreală o dată în viaţă!"

Clişeu. L-aţi auzit şi voi, la fel ca şi mine, de o sută de jilioane de ori.
Dar! Oricât de mult urăsc clişeele, sau să mă îngrămădesc să vizitez ce vizitează toată lumea (fiecare cu snobismul lui, deh!), e, uite că pe asta chiar am vrut să o văd.

Bun.

Aşa că m-am pus pe organizat. De data asta a fost mai greuţ, pentru simplul motiv că am vrut morţiş să îmi iau şi părinţii cu mine. Şi ca să fie totul perfect, m-am dat de trei ori peste cap şi am organizat toată treaba de ziua maică-mi. Ca să fie fain. Şi pentru că octombrie e una dintre cele mai bune luni în care să vânezi Aurora.
Eh, complicaţiunea a fost însă complicată.
Păi, să vă zic de ce.
Cel mai fain loc să vezi aurora boreală e, cică, insulele Lofoten sau Svalbard. De Svalbard nu am bani, aşa că m-am mulţumit cu Lofoten.
Aveam să descopăr relativ curând că nici de Lofoten nu prea am bani. Nu pentru 3 persoane. Păi de ce, întrebaţi? Păi, pentru că a ajunge cu avionul în Lofoten e cam 3000-5000 de euro. De căciulă. O fi şi mai ieftin, dar eu nu am găsit. Plus că mai stai şi 4 zile pe drum. Având toate acestea în minte, am decis că maşina e cea mai simplă variantă. Trei zile dus, 3 zile întors, 5 zile acolo.
Şi, deoarece în maşină încape lejer şi al patrulea om, iar cabana închiriată în Norvegia era de 5 persoane, m-am decis să o iau şi pe mătuşă-mea. Care e o mătuşă extrem de foarte mişto. Şi găteşte la fel de fenomenal ca maică-mea.
Planul era să îi aburc în avion la Bucureşti, pescuit din Frankfurt pe 31 septembrie, apoi plecarea spre Danemarca pe 1 octombrie.
Ceea ce am şi făcut.


Joi, 1 Octombrie.
Prima zi pe drum a decurs fără incidente notabile. Sandviciuri improvizate pe bancheta din spate (am facut curat în maşinăăă...), linişte, Mimi (maică-mea) dormind, Ilie (taică-miu) dormind şi el din când în când, eu dormind cât a condus taică-miu. Luminiţa (mătuşă-mea) n-a dormit deloc pe drum. Şocant, dar adevărat. După vreo 11 ore de condus, câteva blocaje în trafic şi opriri la toaletă am ajuns în Odense, Danemarca. 
Planul era să ramânem în Odense, ca să vedem casa lui Hans Christian Andersen. Ceea ce am şi făcut. Orecumva. Păi, să vă zic cum şi de ce.
Ne-am cazat noi la hotel, am parcat maşina în parcarea hotelului. Un fel de condus extrem, printr-o intrare la subsol în rampă la 45 de grade, exact cât maşina de lată şi care se termina cu un gang fix la 90 de grade cu un stâlp în mijloc. Am parcat, în suspine îngrijorate şi fără să remodelez nicio portieră. Ne cazăm, plecăm să vedem casa memorială. Care era la numai 10 minute de mers, drumul frumos marcat de nişte paşi pictaţi pe trotuar. Numai ca paşii se terminau brusc într-un bar, o străduţă înfundată şi un şantier de construcţii. Ne-am foit, ne-am sucit, ne-am pozat, ne-am dat cu presupusul care mai de care că pe unde o fi casa. După fâţâială şi lamentare, ne-am pozat cu nişte porţi şi nişte stâlpi cu banere cu Hans Christian Andersen şi ne-am cărat la hotel. Nu, nu ştiu nici până acum dacă aia era casa.
În fine. Ne-am întors la hotel, ne-am culcat.





Vineri, 2 Octombrie
Odense – Örnsköldsvik (15-16 ore)

Ne-am trezit cu noaptea în cap, ne-am aburcat în maşină şi am pornit spre Suedia. Un drum spectaculos, care avea să ne ducă pe două poduri 


1. Podul Storebælt
2. Podul Øresund




1. Podul Storebælt
Înseamnă “centura fixă”, numele strâmtorii pe care o traversează, şi conectează Zeelanda şi Funen, două insule daneze. Construcţia a început în 1986. Partea de est este cel mai lung pod suspendat din lume în afara Asiei (1,6 km) iar partea de vest are 6611 m. Nu e "cel mai" nimic, dar totuşi, spectaculos.   

2. Podul Øresund uneşte Danemarca (Copenhaga) şi Suedia (Malmö). Este extrem de spectaculos, cu partea dinspre Danemarca sub apă, din cauza aeroportului, apoi ieşire în aer pe o insulă artificială în mijlocul strâmtorii şi partea dinspre Suedia, un pod suspendat.
Eh, deoarece GPS-ul meu a văzut ultima actualizare acum câţiva ani buni, aşa cum vă puteţi imagina, ne-am rătăcit. Eu voiam neapărat pe pod, el voia neapărat la ferry. Noroc cu GPS-ul de rezervă al lui taică-miu. După un circ elaborat, înjurături şi foială, am ajuns la pod. Am plătit cu cardul, am pornit mai departe.

Circul s-a repetat şi cu celălalt pod. Într-un final am ajuns la el, şi până să ne dumirim noi ce şi cum, eram deja în tunel. Nu am poze, că de jos nu se vede nimic decât un tunel. A filmat taică-miu ceva. Un tunel. Fooooarte lung. Apoi am ieşit la suprafaţă: podul. Spectaculos. Staţionarea interzisă, niciun loc unde să faci şi tu o poză ca omul. Suedia, fă ceva! Turistul de rând vrea poze de feisbuc!
Vă pun o poză de pe flickr.com



În fine, ne-am minunat de minunile tehnologiei, am mai mâncat nişte sendvişuri, am ajuns la Stockolm. N-am oprit, că nu prea avurăm timp. Un trafic naşpa de tot, aglomeraţie, alea. Am ieşit, am trecut prin Uppsala, Huskvarna şi încă câteva oraşe cu nume de mobilă de la IKEA.

Pe la 10 seara am ajuns în Örnsköldsvik, unde luasem cazare. Pe Airbnb, asta e un site unde închiriezi case de oameni la preţuri foarte decente. Acum am nimerit la o doamnă foarte de treabă cu o super casă. Eu nu voiam decât să mă culc. Doamnele (mama şi cu sor-sa) au admirat mobilierul şi amenajările. Timp în care am putut să constatăm că, în orice casă, e o lumină în geam, care stă tot timpul aprinsă. Mie mi s-a părut extrem de exhibiţionist. Motivul, cum aveam să aflăm câteva zile mai târziu (dar scriu aici pentru că mai încolo o să uit şi mă înjuraţi) e ca să simuleze lumina din timpul zilei, pentru că iarna au chiar şi 4 ore de lumină pe zi, motiv pentru care sunt cam depresivi. Eu nu am prea înţeles logica, dar...în fine. O fi.
A doua zi ne-am trezit iar devreme, ne-am aburcat posterioarele în maşină şi am plecat mai departe. 



Sâmbătă, 3 Octombrie



La mulţi ani, Mimi!
De ziua maică-mi urma să ajungem la Kabelvåg în vreo 14-15 ore. Încet-încet peisajul s-a schimbat în tundră, a nins, am trecut cercul polar (fără să avem habar, că n-a fost nimeni atent) şi am ajuns în Norvegia. Care, deşi nu e în UE, tot nu e graniţă. Am trecut ca prin brânză, era doar un afiş că cică intrăm în Norge. 


Am mai condus noi ce-am mai condus, ne apropiam de ţel, şi în anticiparea aia, GPS-ul meu decide că e momentul să ne ducă la ferry, deşi îi dădusem opţiune să ne ducă pe uscat. La un moment dat se termină şoseaua, aşa, într-un ponton. Nici ţipenie. Hai să întorc, ce naiba să facem? Cât manevram eu acolo concentrată pe străduţa aia, văd nişte unii la o masă într-o casă, eu crezui că-i bar, ceva. Mai să dau să intru. Noroc că ne-a văzut unul şi a ieşit. Era o casă de oameni, sideraţi de prezenţa noastră. Dar vorbeau engleză. "A, păi ferry-ul... mâine de dimineaţă!" Eu mai să mă colapsez acolo, pentru că în capul meu obosit ajunsesem cumva la concluzia că ăla era singurul drum, care acum e inundat sau ceva. Întreb. "A, păi da, e şi drum normal, doar că trebuie să vă întoarceţi o grămadă" (picioare gelificate). "Cât de grămadă?" "Păi vreo 30 de km" Pff! Zic, pantaloni scurţi, bine. Aburcat în maşină, întors, găsit drum, ajuns la hotel după vreo oră.
Hotelul e de fapt un complex de cabane în stil tradiţional pescăresc, Nyvågar Rorbuhotell.
Înainte să plec am avut inspiraţia să le dau mail să le zic că ajungem pe la 10 seara. Cum ziceam, un lucru foarte bun, pentru că după ora 6 pm nu mai e nici naiba în tot complexul. În fine, îmi zic ei că îmi lasă cheia şi tot ce trebuie într-un plic într-o cutie albastră cu cod de lângă recepţie. 
Aşa. Ajungem, parcăm. Eu mă dau jos, găsesc cutia albastră cu cod, bag codul, cutia goală. Să mor de infarct la suflet în secunda instantaneului ăla.
Bă, zic, oi fi chioară. Bag mâna până la cot, nimic. Mă întorc spre maşină, trei capete iţite şi întrebatoare. Rânjet calm, fac cu mâna, în capul meu iadul dezlănţuit (aolo, ce mă fac, unde mergem, oi mai gasi vreo cazare prin pustietatea asta?...etc). Cât mă panicam sub rânjetul calm, vad o cutie ruginită de tablă la uşă la recepţie. Zic, bă, n-o fi în hârbul ăla? Mă, chiar era, mă! Plicul preţios, cu cheie, pliante, parola de la oaifai ce să mai, dezmăţ!

Ura! Avem o căbănuţă numai pentru noi (pozele sunt de-a doua zi, că am ajuns noaptea).


Complexul hotelier e la 50 de m de toate lucrurile importante din oraş, şi anume: muzeu, acvariu, expoziţia de pictură, şi e construit de-a lungul unui lac. 
Uşa din spate se dechidea pe un ponton direct la lac. 




Am sărbătorit ziua maică-mi cu o ţuică, şi ne-am culcat.
A doua zi, hai să mergem la cumpărături. Fiind duminică, nu era decât un supermarket deschis, în oraşul alăturat, Svolvær. Bag eu în GPS, pornim. Ajungem în centru la supermarketul cu pricina, totul închis, nici ţipenie. Hai, dacă tot suntem aici, să aruncam şi noi un ochi. Ajungem la un ponton în port, vreme superbă, frumos, alea. Eu cu mătusă-mea vedem un căcat de câine pe scândurile alea de la ponton: haha, ia să vezi tu că Ilie calcă direct în el! Hahaha, hihihi, ne rânjim, Ilie trece milimetric, dar îl ratează. Hmmm...da, bine, facem poze cu portul, cu pescăruşii, ne mai sucim, ne mai învîrtim.


Nici nu zici că s-tem rude!

Aşa...şi ne întoarcem, facem 5 paşi, şi unde nu mi-o văd pe mătuşă-mea şşşlpfffff! că face căcatul de cânie una cu pontonu'! Ce să mai apuc să o atenţionez....tuuuu leeeit! Râs isteric pe toate planurile, în fine, ne calmăm, ce să mai facem, na, plecăm.
Bă, şi când dăm să ieşim din oraş, văd aşa cu coada ochiului printre nişte străduţe încă un supermarket pe care-l chema tot ca pe ăla de era închis. Frâne, curbă bruscă pe străduţă, mai să-i omor pe-ăştia din maşina de apoplex la coronară.
Mă, ăsta era deschis, mă!
Am intrat, şi am început să scormonim după diverse. După ce-am întors supermarketul cu fundul în sus, ne-am declarat mulţumiţi, numai că nu prea ne dumiream noi cu preţuri, cu alea. Cât ne scărpinam noi în creştet, îl auzim pe-ăla de la casă: "da, doamnă, spuneţi ce nu înţelegeţi". Moment blond, ne pică fisa că e român, explozie de bucurie. Ne luminează băiatul de la casă, ne dă şi câteva sfaturi folositoare, ne luam catrafusele şi mergem acasă.
Şi s-au pus doamnele pe gătit. Foarte bun, numai că aştia au o sare foarte ciudată, în sensul că e extrem de nesărată. Bă, pui cu kilu, şi tot nesărată e mâncarea.
Dar o fo bun.
Am mâncat, mătuşă-mea s-a dus în recunoaştere, a descoperit acvariul, ne-am mai uitat la un şou cu oameni dăspuiaţi pe o insulă (serios, era un reality show cu nişte unii de umblau despuiaţi pe o insulă, Adam caută Evă îi zice). De fapt nu ne-am uitat, că era penibil, dar zic. Am beut şampanie, şi ne-am îmbrăcat să ieşim să vedem aurora. Frumos, cu paltoane, mânuşi, călcaţi, spălaţi, parcă mergeam la operă la Scala. Eu văd aşa o dunguliţă mai deschisă la culoare pe cer, şi încep să urlu ca descreierata să îi adun pe bieţii oameni. Ne urcăm în maşină, raliu până în afara oraşului, că se duce Aurora!
Ajungem noi într-o zonă întunecată...şi stăm....şi stăm...şi ne lungim gâturile....şi îngheţăm...şi mai injurăm camioanele care vin cu fază lungă, şi mai îngheţăm oleacă....nimic. Într-un final renunţăm, plecăm cu coada între picioare. Eu începusem să am în cap vocea profetică a colegilor mei care fuseseră de mai multe ori şi nu văzuseră niciodată aurora.
Ajungem la hotel, ne despuiem, eu pe tot felul de saituri şi aplicaţii despre aurore. Bă şi unde nu o aud pe maică-mea "Ilie, ia uite, aia o fi?"
Bă, aia era! Absolut spectaculoasă, superbă. Năvălim care în ce papuci nimerim, ieşim afară, eu îi aburc cu forţa în maşină, că afară din oraş se vede cel mai bine. Iar circul cu raliul, iar ne zgâim la cer, iar nu vedem nimic, numai că acum mai suntem şi în pijamale.
Ne întoarcem, bă, şi de pe terasa aia se vedea absolut superb. Aşa că am rămas acolo.


















Următoarele zile ne-am tot plimbat prin zonă, am jucat remy, am fost la acvariu, la muzeu, ce să mai, ne-am culturalizat. La acvariu erau şi vidre, toatefoşti  pui orfani şi salvaţi, şi acum aveau şi un puiuţ foarte simpatic şi jucăuş. Am stat cât au hrănit focile şi vidrele, a fost frumos.
un curcubeu chiar in lacul din spatele cabanei

mi madre

mi padre











Deasupra bazinului cu foci era un observator de lemn, de unde se putea vedea bazinul, iar până la el era o rampă, tot din lemn, care era oarecumva îngheţată.
Eu cu Luminiţa, mătuşă-mea, sus în observator. Taică-miu cobora lent şi în dorul lelii pe rampa aia, când îl văd că îşi azvârle ambele picioare cu avânt înainte, se aruncă pe parapetul ăla din lemn cu un braţ şi începe să vâslească furios din picioare într-un cazacioc pe fast forward. Îniţial nu m-am prins ce naiba face, dar în nanosecunda doi m-am prins că săracu' alunecase pe gheaţa aia şi încerca disperat să nu dea cu fundul de pamânt. Eu eram deja în lacrimi de râs, şi cautam furios aparatul de fotografiat când s-a prins şi mătuşă-mea că a alunecat. Ea, săraca, îngrijorată "aolo, aţi păţit ceva?"...mă simt nasol, dar eu nu am putut decât să râd...sorry, Ilie...(sunt un om foarte neserios, ştiu). Partea bună e ca am reuşit să îi fac 2 poze. Partea proastă e că am făcut pozele când deja se ridica. Not very funny.
Seara am mai încercat o variantă de văzut aurora din afara oraşului, iarăşi, dezamăgitor. Atunci am decis că cel mai bine e să ramânem în hotel şi să vedem de acolo.


În penultima seară am scos familionul la restaurant. Mai încercasem şi cu o zi înainte, dar fusese închis. Am ales un restaurant tradiţional în port, foarte frumos. Am intrat, cerem în engleză o masă de patru, ne căznim noi să înţelegem ce au ăia acolo în engleză, maică-mea bagă un cometariu acid în limba natală, şi unde nu mi-l aud pe chelner: pai bine, de ce nu ziceţi că sunteţi români? iar, entuziasm, povestea vieţii fiecăruia, aflăm ca sunt două familii de români acolo (ailaltă era baiatul de la supermarket, remember?), am mâncat nişte peşte de-ăla de-al lor, băiatul ne-a făcut cinste cu o supă tradiţională de ciuperci, super de treabă, ne-a vândut ponturi pe unde să o luăm ca să nu plătim taxe de drumuri, ce să mai, a fost frumos. Şi scump. A, asta nu v-am zis. Scump, domne, scump! Peste tot. Extrem de scump totul. Era ceva de genul vreo 4,5 euro o pâine. Am plătit, am plecat.

Şi-a venit ultima seară. Aplicaţiile mele ziceau că e explozie solară, că magnitudine, că aia. Nu prea mai credeam, şi oricum credeam că văzusem destule aurore.
Ei bine, nu!
Ultima seară a fost absolut spectaculoasă. Ore în şir, cerul dintr-un capăt în altul luminat de dansul ăla absolut fantastic de lumini care se transformau dintr-una într-alta, verzi, roz, mov, roşu...nu sunt vreun poet, nu pot să descriu.
Vă pun poze.




















Toate pozele sunt făcute din curtea cabanei şi din observatorul de lemn de la acvariu, unde am intrat printr-o gaură în gard. Pentru o cauză nobilă. Şi pentru că am observat in a treia zi că de fapt e un gard, când deja intrasem zilnic prin gaura aia.
Şi în ultima seară, ca să pun cireaşa pe pupăză, după ce am râs de taică-miu de am zis că îmi cade capul după ceafă, când au început aurorele astea spectaculoase am comis-o şi eu. Păi să vă povestesc.
Iese Luminiţa valvârtej, "auroraaaa, auroraaa", eu rostogol pe uşă, camera în mână, picioarele doar pe jumate în bocanci, îmi arunc geaca pe schinare şi ies pe pontonul ăla de lemn din faţa casei în fugă. Măi, şi numai că-mi simt ambele picioare smucind proaste către posterior, gluga îmi zboară pe ochi, îmi arunc ambele mâini în faţă să nu sparg camera, şi plonjez spectaculos pe burtă, ca pinguinul. Mă redresez rapid, nu m-a văzut decât mătuşă-mea cu coada ochiului, dar atât le-a trebuit. Au facut mişto de mine maxim. Aşa-mi trebuie, zic.
Drumul înapoi a fost fără evenimente. De data asta am fost atenţi şi am oprit să facem poze la cercul polar. Plus alte câteva poze pe traseu.
A fost frumos la Aurora.

















5 comentarii: