Patagonia pe motor -toata povestea

Deoarece era foarte greu de citit de la coada la cap, am decis sa unesc toata povestea intr-un singur post.

1. Patagonia? Chiar exista?
No, de-amu' o să vă întrebați probabil de ce Patagonia.
Sincer, nu mai stiu nici eu.
Pur și simplu, mi s-a năzărit intr-o zi.

Voiam să fac ceva gen Himalaya. Ceva care conține cuvantul ”cel mai”. De exemplu ”cea mai vântoasă regiune din lume”. Sau ”cel mai sudic punct accesibil cu mijloace de transport din lume”.

Si-apoi, mie-mi plac locurile exotice. Si Jules Verne.
Mi s-a parut foarte simpatic un comentariu de pe facebook (da, sunt trendy, am feisbuc):
”Oau, Patagonia! Credeam ca nici nu exista tara asta!”. Draga cititorule, nu exista. E o regiune din continentul sud-american. Cea mai mare parte din ea in Argentina.

Deci, acolo m-am dus.

2. Pregatiri. Logistica

Avand ca aliat de nadejde internetul și pe domnul goagăl am trecut la treabă. Fiindcă din cauză de schimbat loc de muncă nu puteam beneficia de zilele de concediu pe care mi le păstrasem în acest sens am fost nevoită să înghesui toată treaba undeva în zona Crăciun/An Nou.
Partea gheboasă în afacerea asta a constat în a găsi o firmă de turism care să organizeze tur în perioada sărbătorilor.
Eșec total preț de mai multe săptămâni. Începusem să pierd speranța, până când, intr-o zi....
Îmi raspunde un Fernando. Dispus sa organizeze turul, si care-mi da si cel mai decent pret.
Ura. Purced la meiluit, negociat, cautat bilete de avion. Si se stabileste perioada 25 decembrie-3 ianuarie.
Asa sa fie!, zic. Sa dansam!


Buenos Aires (22-23 decembrie 2010)

3. Iarna E ca vara



Primele semne ale norocului porcesc cu care m-a zamislit mama natura (e drept, a trebuit sa zugravesc interiorul unui Trabant cu cacutz cand aveam vreo 2 ani pentru asta, dar hey!, a meritat!) au aparut la zborul de plecare.
Toate huburile de zbor transatlantic din Europa erau inchise din cauza zapezii. Cu exceptia Madridului si a Romei.
Bineinteles ca aveam bilete prin Madrid.

Dupa 29 de ore eram in Buenos Aires. 12 ore escala la Madrid, restul somn.
Poate ca e momentul sa specific aici ca in aceasta calatorie nu am plecat singura, ci insotita de un amic, Bogdan. Un baiat de nota maxima, dar obisnuit sa mearga cu altii in excursii. Fapt care, combinat cu lipsa mea de experienta in calatorii in echipa a avut ca rezultat multe sinapse inflamate de-a lungul calatoriei.
Din fericire Bogdan e un om intelept, si incapacitatea mea de a fi animal social nu a rezultat in confruntari catastrofale. Faptul ca excursia nu s-a transformat intr-un dezastru ii e in intregime datorat, si-i multumesc pe aceasta cale.

Revenind. Buenos Aires e un oras cam ca Bucurestiul. O amestecatura de blocuri comuniste, cu cladiri vechi. Amestecatura de cladiri cochete si cuburi de caramizi suprapuse, pe jumatate terminate, in care puteam ghici familii intregi inghesuite in cativa metri patrati este fascinanta. Am vazut grupuri de blocuri, in mod evident diferite si construite in perioade diferite, lipite unele de altele dar de dimensiuni absolut halucinante: 4-5 m/6-7 m 7-8 etaje. Fascinant.

Ceea ce frapa era caldura: peste 35 de grade, n-as putea sa spun cat (la televizor ziceau ceva de 38). Cert e ca m-am parlit in motive traditionale agrare (ca tractoristii adica) inca din prima ora. Ceea ce vedeti mai jos nu este pictura pe piele, ci arsura solara.


Ceea ce frapa si mai mult erau decoratiile de Craciun combinate cu pantaloni scurti si maieuri.

Dupa parerea mea, Buenos Aires nu e un oras turistic. Sau poate ca in doua zile n-am avut timp sa incep sa simt "aerul".
Nu stiu. Mi s-a parut un Bucuresti mai mare. Muuult mai mare: 200 kmp, 12 milioane de locuitori.

Ca sa n-o mai lungesc. Am vizitat Puerto Madero, unde este podul pe care-l vedem in toate vederile cu orasul, Plaza de Mayo si cimitirul Recoleta.


Podul si Puerto Madero


Casa Rosada, si o intalnire entuziata intre doua amice


Plaza de Mayo



Cimitirul la Recoleta, unde e inmormantata Eva Duarte, cunoscuta ca Evita Peron. Arata ca Baneasa, in varianta cimitireasca: o lupta care are cea mai tare vila. Postum.

Am vizitat de asemenea si floarea aia de tabla care se inchide noaptea. Am insistat.
In fine, e interesanta.

Au si ei expozitia cu vacute pictate, numai ca la ei e cu cai.


Spiritul latin al argentinienilor se manifesta in multe directii. Pasiunea pentru mancare cam ca a noastra, insa dragostea de munca nu asa exagerata ca la noi. La ei cina e la ora 10 seara, iar asta cred ca spune multe despre programul lor.
Un alt obicei sanatos este acela de nu trage frana de mana. Fapt care rezulta de multe ori in deplasari ale masinii absolut nedorite. De exemplu: masina de mai jos a lovit autobuzul din imagine de trei ori pana s-a pus verde la semafor. Am avut timp sa constat primul eveniment, sa imi vina ideea sa fac poza la al doilea, si chiar sa fac poza la al treilea.


4. Comodoro Rivadavia - Perito Moreno(24-25 decembrie 2010)

360 km, numai asfalt

Vine, vine Mos Craciun


Comodoro Rivadavia este unul dintre cele mai mari orase din partea de sud a Argentinei, situat in provincia Chubut. Are vreo 150.000 de locuitori.
Am ajuns acolo cu avionul de la Buenos Aires, iar la aterizare pilotul a anuntat ca "e un pic de vant".

Aterizarea a fost un exemplu de arta moderna, daca ma intrebati pe mine. Sentimentul inainte de asezarea pe pista a fost unul de plimbare intr-un rollercoaster instalat in cuva unei masini de spalat pusa pe clatire.
Asadar, Comodoro Rivadavia este in Chubut. Privind cu ochii strainului, prima intrebare care-ti vine in cap este: Din ce naiba traiesc oamenii astia? Orasul este cumva in mijlocul unei regiuni complet pustii, semidesertice, pe malul Atlanticului, unde bate vantul cu 40-120 km/h toata vara. Ei bine, asta a fost si prima intrebare pe care am pus-o. Am aflat astfel ca acolo s-au gasit petrol si gaze naturale.
Din Comodoro Rivadavia urma sa luam motoretele si sa plecam a doua zi in tura de-a lungul Patagoniei ce se va fi terminat in Ushuaia (se citeste "Usuaia", cu "s").
Cred ca a sosit momentul unei clarificari. Cum e cu Patagonia asta, domne?
Pai e simplu: Patagonia este o regiune geografica, situata in sudul Americii de Sud.

Ca impartire administrativa, Patagonia include provinciile argentiniene Neuquen, Rio Negro, Chubut, Santa Cruz si partea estica a Tarii de Foc; de asemenea provinciile chiliene Valdivia, Los Lagos, Chiloe, Puerto Montt, Monte Verde, partea de sud a Aisen si Magallanes (asa-i zic ei lui Magellan, se citeste "Mahajanes"), si partea de vest a Tarii de Foc, plus Capul Horn.


Revenind la oile noastre. Seara pe 24, dupa ce ne-am instalat in Rada Tilly (asta e un orasel unde stau bogatii din Comodoro), ghizii nostri Fernando si Sebastian au venit sa ne ia sa ne imprietenim cu trotinetele. Eu am botezat-o pe a mea "Suavecita". BMW 650GS. Gigea. Si-am pornit. Am mers vreo 80 de km. Pentru mine, care nu mai mersesem niciodata pe genul asta de motoreta, plus vantul care era undeva pe la 60 km/ora, cred (nu pot aprecia, dar Sebastian a mentionat ulterior ceva de genul) prima intalnire cu trotineta n-a avut darul sa ma faca sa ma simt mai relaxata. Au contraire...Am avut vreo 2-3 momente in care am crezut ca decolez, impreuna cu Suavecita.
Totul a decurs bine dealtfel, si seara ne-am intors sa sarbatorim Craciunul. Numai ca la ei Ajunul Craciunului e la fel de important ca Anul Nou, asa incat absolut totul era inchis. Daca la pranz gasisesm o benzinarie unde am infulecat niste empanadas (foietaj umplut cu diverse, un fel de coltunasi), eh, acu' treaba a fost mult mai nasoala. Dupa ce-am colindat tot orasul care era inundat de tot felul de arome, ne-am intors cu coada intre picioare la hotel. Tocmai ne resemnasem, cand a aparut Sebastian cu niste paste fierbinti, castigate cu truda in Comodoro.
Am mancat, am baut o sampanie din frigiderul hotelului si ne-am bagat la somn. La 12 noaptea orasul a fost covarsit de explozii, urlete, artificii. Ca la noi de Anul Nou.

A doua zi de dimineata trebuia sa ne vedem cu Fernando si Sebastian la 9. Ne-am trezit, ne-am plimbat pe malul Atlanticului, am baut cafea...


O scoica...

Intre timp un grup de adolescenti infipsesera o masina in care urla muzica intr-o parcare alaturata si continuau petrecerea. In mijlocul haosului general apar doi pustani, goi pusca, unul cu o soseta, unul cu un bocanc pe post de haine, alergand. Banuiesc ca intrasera in apa, la fel ca alti pustani care-si testau toleranta la alcool facand baie goi in Atlantic (care era scutz), si altii le facusera o gluma.
Intr-un final, pe la 10, au aparut si baietii.
Ne-am imbracat, ne-am cocotzat pe trotinete, am plecat.
Drumul, in afara de vantul care te lovea ca o manusa de box, a fost relativ monoton. Peisajul, desi interesant, era cam acelasi.
Asa cum spuneam, batea oleaca o briza...

Curba la stanga, inclinare la dreapta...asta e ceva nou...


Cam asa am mers tot drumul...


O mica pauza.


Am ajuns in Perito Moreno undeva dupa-amiaza.
Un lucru interesant in Argentina este mania de a boteza locurile dupa numele acelorasi oameni, evenimente, etc. De exemplu in toate orasele strada principala se cheama San Martin.
Perito Moreno este porecla lui Francisco Moreno (perito inseamna "as", "expert", cel mai tare din parcare, cum ar veni), un nenea care a aparat teritoriile de cucerirea chiliana. Orasul Perito Moreno, situat pe malul lacului Buenos Aires, nu are nicio legatura cu ghetarul Perito Moreno, situat la 80 km de El Calafate.
Alt lucru interesant e "obsesia" teritoriului. Intre ei si chilieni e o "ura" nedisimulata (desi mi s-a parut ca reciproca nu e foarte valabila), datorita luptei pentru teritorii. In Tara de Foc gasesti peste tot inscriptii cu "Malvinas son argentinas", pe harti insulele Falkland (Malvinas, cum le spun ei) sunt trecute ca teritorii argentiniene, desi sunt ale britanicilor. Bogdan mi-a povestit care-i treaba cu razboiul in care argentinienii si-au furat-o extrem de neelegant pentru insulele alea de la englezi, dar pentru mine istoria e un fel de radiatie beta: trece prin mine, si imi si defecteaza sistemele. Nu am tinut minte.
In fine, asa cum spuneam, am ajuns in Perito Moreno, si am pornit la vanat cina. Fiind ziua de Craciun, am mers in singura carciuma deschisa din orasel, unde am gasit prima trupa de motociclisti, 3 elvetieni.

Am mancat, am baut bere, am mers la somn.


5. Perito Moreno - Bajo Caracoles (26 decembrie)

137 km, dintre care 40 pe pietris.
Sa-nceapa dansul!


Am plecat de la Perito Moreno undeva pe la 10 dimineata, dupa o cafea la plic si un mic dejun pe care nu mi-l amintesc. Da, cafea la plic. Cum e la noi ceaiul. Buna, mai buna decat cafeaua de la McDonald's, de exemplu.

Drumul nu a adus mare lucru nou. Vantul, bineinteles.




Din cand in cand pe sosea vedeam niste cevauri, am crezut intial ca sunt cacareze de oaie.


Cand am oprit, la inceputul drumului de pietris, am vazut ca de fapt erau lacuste. Sute si sute.

Apoi a inceput dansul. Pietrisul din prima zi a fost unul cu bun simt. Destul de constant, desi au fost si portiuni cu pietre mai mari, dar macar puteam sa ne ridicam in scarite fara sa ne zboare vantul din sa. Cu inclinarea potrivita, putea chiar sa mentii directia pe care ti-o doreai.


Am ajuns la Bajo Caracoles dupa amiaza, drumul fiind atat de scurt ca sa avem timp sa vizitam Cueva de las Manos - pestera mainilor.

Cueva de los Manos este de fapt un sit arheologic, descoperit de parintele D'Agostini, un pionier al Patagoniei, care a murit undeva prin anii 60. In sit este o pestera care a servit drept adapost al indienilor Tehuelche timp de milenii (intre 8000-1000 ani in urma). Situl este situat de-a lungul vaii raului Pintura.


Situl a devenit celebru datorita modalitatii originale a localnicilor de a-si marca trecerea prin lume: imprimarea propriilor maini pe peretii muntosi, sufland pigment direct cu gura sau prin tevi facute din plante. Situl este patrimoniu UNESCO.

De asemenea, localnicii au pictat si felul in care vanau guanacos, animalul predominant in Patagonia, alaturi de nandu. Un fel de capro-magaro-lame.

Exista o piatra pe care e o pictura de cateva mii de ani unde este reprezentat un ritual de fertilitate: guanacos gravide sub luna plina. Ghida zicea ca guanaco nasc de obicei cand e luna plina.







In ultima poza se vede o mana cu 6 degete.

La Cueva de las manos am intalnit si cea mai tupeista pisica existenta. Venea si se suia pe tine fara pic de jena, torcea zgomotos, se freca de toate organele de simt pe care le posedai, dupa care cobora tantosa si se suia pe urmatorul supus umil al maiestatii sale. In imagine parte din ritual, pe Sebastian.

Cand ne-am intors am gasit la Bajo Caracoles o adevarata intrunire moto in mijlocul desertului.


Bajo Caracoles - Estancia L'Angostura (27 decembrie 2010)

190 de km, dintre care 140 pietris.
"La calu' balan si saaaaaua-i verdeeeee"

Pentru mine, asta a fost cea mai cumplita zi. Drumul de pietris ar fi fost destul de ok, daca n-ar fi fost gramezile liniare facute de masini. Erau fasii inguste de pietris stabil, pe care era ok sa mergi, daca reuseai sa nu te lasi dus de vant in movila imediat alaturata. De vreo doua ori am fost nevoita sa traversez gramada instabila de pietre, deoarece veneau masini din fata, moment in care Suavecita a devenit brusc pasionata de samba. Am avut suficienta prezenta de spirit sa fac ce face orice motociclist cand se-mpute treaba: strangi din buci, tragi de gaz si te uiti dupa un loc moale in care sa sari de pe motoreta.
Din fericire stransul din gluteali si trasul de gaz au fost suficiente, asa incat nu m-am trantit.
Bogdan a tinut mortis sa-mi explice ca sunt varza, ca habar n-am sa merg si ca era sa cad. Multumesc de stirile extraordinare, domnu' Stie-tot, nu mi-am dat seama. Mi-era foarte bine in ingnoranta mea, acum la cea mai mica tremuratura o sa ma gandesc "aolo, cad! aolo cad!".

Fernando a surprins scena de amor in care replicile dragastoase ies prin cadru ca randunicile toamna.


Recunosc ca dificultatea drumului nu era majora, insa vantul care venea in rafale, se oprea brusc, isi schimba brusc directia, plus movilele alea nesuferite de pietris m-au facut la nerv. La un moment dat am luat in plin niste gropi destul de bine mascate din cauza lipsei de contrast. Socul, luat in plin in antebrate datorita cursei scurte a amortizoarelor mobrei, mi-a facut mana stanga sa amorteasca instantaneu, si, oricat am facut eu pe eroina, dupa vreun kilometru a trebuit sa opresc, pentru ca nu mai simteam nimic cu mana stanga. A urmat o incurajare blanda din partea lui Bogdan "nu stiu cum ti se intampla numai tie, n-am auzit pe nimeni sa pateasca ceva de la faptul ca a luat gropi", urmata din partea mea de respiratii profunde, zen, si aburcarea pe motoreta.
O faza simpatica a fost cand, la un moment dat mergeam inclinata destul de serios spre dreapta, cu vreo 70 km la ora, ca sa contracarez vantul turbat, acesta a decis ca ii vine sa stranute sau ceva, caci s-a oprit brusc. Abia am apucat sa ma redresez, cand vantul a stranutat, cred, ca m-a troznit o rafala brusca din sens opus, cu imediata reluare a directiei si intensitatii anterioare. Cred ca n-am facut niste manevre foarte gratioase, dar important e ca m-am mentinut calare.
Intr-un final fericit am ajuns la estancia L'Angostura.
Estancia inseamna ferma traditionala argentiniana.





Casa era de fapt un muzeu, intesat cu obiecte autentice tehuelche, de la varfuri de sageti din obsidian pana la sei, cizme de piele, etc.

In fata casei era o mlastina plina de tot felul de plante si animale, in special pasari, tot felul de rara avis, printre care si flamingo roz.


Dupa ce-am ajuns am mers sa vizitam un pod. A durat ceva pana l-am gasit. Asta pentru ca era aproape complet dizolvat de stihii. Bineinteles ca nu m-am lasat pana nu l-am traversat ca sa caut fosile.


N-am gasit fosile, asa ca eu si Sebastian, ca a trecut si el podul, ne-am urcat pana sus, pe versantul din celalalt capat.
Pe drumul de intoarcere am facut cateva poze cu flora specifica.




Mancarea a fost extraordinar de buna la estancia, am mancat guanaco, miel si alte mortaciuni delicioase, plus legume multe de la ei din gradina. Desertul, absolut genial. Acolo cele mai frecvente fructe sunt capsunile, care sunt foarte tari si dulci.
Proprietarul era un om foarte dezghetat, care povestea mult si frumos, dar eram un pic cam obosita si nu mai tin minte mare lucru. Oricum, in camera de zi erau aliniate poze cu toti mosi stramosii lor.
Ferma are 20000 ha. Cred ca asta inseamna mult.


6. Estancia L'Angostura - El Chalten (28-29 decembrie 2010)

280 km, 160 pietris, 120 asfalt
Bring it on!!!

Ziua a inceput in forta, cu drumul pe care il parasisem in ziua precedenta, doar ca acum urma sa fie o portiune mai lunga. Din fericire in prima parte norocul meu porcesc s-a decis sa isi arate un pic muschii, astfel incat in prima parte a drumului vantul a batut dinspre nord, ceva absolut rarissim, chiar imposibil, dupa cum au zis baietii. Adica batea din spate.
Apoi vantul rebel s-a decis ca ar fi bine sa se comporte ca un vant de Patagonia cu bun simt, si a reincepu sa bata dinspre vest. Cu toata forta. Adica vreo 70 km/ora.
video sugestiv aici : http://www.youtube.com/watch?v=YpwjOC_1q7w
Dupa vreo 100 de kilometri obosisem, asa ca i-am dat gaz si...que sera, sera. I-am dat cam 70 la ora si unde se putea si peste, catadicsind doar sa salt posteriorul din sa cand se-mputea rau treaba. La una dintre opriri ne-a ajuns din urma un francez care facea turul lumii pe o Yamaha XT. Grrrr...


Aproape de Tres Lagos a fost o bucata de vreo 25 de km care m-a terminat la cocoasa: acolo se repara soseaua si drumul era de fapt o portiune de pamant pietros batatorita, plina de urcusuri si coborasuri.
La Tres Lagos am oprit sa mancam la cel mai fancy restaurant din zona, si anume benzinaria. Am mancat jambonul de guanaco cumparat de Bogdan de la L'Angostura cu biscuiti, ca nu aveau paine.

Sub tejgheaua benzinariei era o colectie de bancnote, pe care nu m-am putut abtine sa n-o fotografiez, si nu pentru bancnota de 10 lei, ci pentru cea de 100 de "trilioane" de dolari zimbabwezi de deasupra.

De la Tres Lagos a urmat o portiune de 120 de km de asfalt, si cu toate ca era vant, am ajuns destul de repede la muntele Fitz Roy si parcul national "Los Glaciares".
Fernando tot spunea ca "daca e senin, se vede foarte frumos muntele". A fost senin fix cele doua zile cat am stat acolo. Pana sa ajungem noi plouase o luna incheiata non-stop.





Ne-am cazat in El Chalten, si am plecat sa vizitam o cascada pe care am uitat cum o chema.
Dar, vorba aia, o poza face cat o mie de cuvinte...

Bogdan si Sebastian au tinut mortis sa se duca in spatele perdelei de apa, si in 15 minute erau amandoi murati pana in albul ochilor. Cred insa ca s-au distrat copios.
Am mers la hotel, apoi la ora cinei, si anume 10 pm, ne-am infiintat intr-un local faimos in zona. M-am imbuibat cu mancare de linte.
Cat stateam in bodega a trecut un localnic cu lamele in ham.

A doua zi am vizitat Lago del Desierto si am facut trekking pana la ghetarul Piedras Blancas. Lago del desierto e un lac mare, inconjurat de ghetari, care e sursa unor mlastini si raulete unde se pescuia intens la musca.


La Lago del Desierto ne-am intalnit cu o doamna, Elisabeta, care era plecata din Romania in urma cu 40 de ani in Italia, si ne-am conversat in romana. Doamna calatorea singura deoarece sotului ii era frica de avion, asa ca dansa il lasa acasa in vacante se se duce in lume: Peru, Africa de Sud, Brazilia...de-astea...aproape.

Drumul pana la ghetarul Piedras Blancas a fost dominat de imaginea muntelui Fitz Roy si de copacii torturati de vant.




Copacul de mai jos e natural, si cred ca pur si simplu sezonalitatea care duce la modificari bruste ale vantului a dus la tortiunea cracii care crescuse acolo. Teoria mea e sustinuta de poza cu copaci de mai sus, unde se vad clar unghiurile drepte ale crengilor.



7. El Chalten - El Calafate (30 decembrie 2010)


220 km, asfalt.
Ice Age


Am parasit El Chalten, capitala nationala a trekkingului, pe la ora 10, urmand sa ajungem dupa 220 de km in El Calafate. Asa cum spuneam, deja incepuse sa se innoreze, iar Fitz Roy era ascuns in nori.

"Calafate" este denumirea unui arbust care creste mai peste tot in Patagonia, cu foarte multi tepi si cu fructe comestibile de culoare violet, un fel de porumbe. Au chiar acelasi gust.
De la El Calafate se ajunge la ghetarul Perito Moreno, unul dintre cele mai spectaculoase lucruri pe care le-am vazut. Si am vazut cateva lucruri :)
Drumul n-a adus multe noutati. Vant, niste vant si un pic de vant la final.
Dupa vreo 120 de km am oprit la estancia La Leona, pe malul lacului Viedma. Nu stiam de ce a vrut Sebastian sa oprim, dar am aflat cand am intrat inauntru: aici se adapostisera Butch Cassidy si Sundance Kid dupa ce au jefuit banca din Rio Gallegos.




La un moment dat am ajuns la lago Argentino, o priveliste absolut spectaculoasa, datorita culorii incredibile a lacului.



Putin dupa pranz am ajuns in El Calafate si am pornit catre ghetarul Perito Moreno.
Asa cum spuneam, ghetarul este spectaculos. Mai mult, spre mirarea specialistilor, ghetarul creste an de an. Motivul este inca sursa de speculatii. Ghetarul actioneaza ca o poarta intre doua lacuri. Din 4 in 4 ani cedeaza, datorita acumularii de volum in lacul superior, si "digul" de gheata se rupe spectaculos.
Acum nu se mai rupsese de 8 ani.
Oricum, am prins o zi absolut superba, si am avut noroc sa vedem ceva bucati mari cazand.

Am incercat sa fac poza cu barca de turisti, astfel incat sa se poata deduce marimea, insa nici asa nu mi se pare foarte sugestiv.
Ghetarul are in medie 74 de m inaltime, asa ca am pus Intercontinentalul langa, ca idee...

Culoarea ghetii era absolut superba, albastru acela incredibil neputand fi, din pacate, surprins exact de aparat.

Dupa ce ne-am culturalizat, am mers la hotel, am bagat o bere si am mancat.

8. El Calafate - Puerto Natales (31 decembrie 2010)

240 de km, dintre care 60 pietris
Vine, vine priiiiima-vaaa-raaa

In ultima zi a anului am pornit cu cantec de pionier catre granita cu Chile, urmand sa trecem spre Puerto Natales, pentru noaptea de Anul Nou.
Bucata de pietris a fost absolut nasoala. Foarte neregulata, vant puternic, pietris adunat...dar, deorece eram foarte in forma a fost o zi chiar faina.

Aceasta este o poza foarte descriptiva. In afara de freza absolut bumbastica, pozitia incrucisata a nerabdare a picioarelor a fost o imagine foarte frecventa privitorilor. Din cauza vibratiilor si a cafelei de dimineata, undeva pe la ora 12 ma apuca o nevoie imperioasa de a goli un anumit organ cavitar. Asa cum se vede din poza, erau kilometri, zeci de kilometri unde nu era nici macar un tufis mai sanatos. Cred ca cea mai mare aventura a acestei calatorii a fost sa gasesc un loc unde sa rezolv aceasta problema. Nu zic, Argentina este cea mai curata tara in care am fost: absolut toate toaletele in care am intrat erau luna si aveau de toate. Problema e ca erau cam rare. Ca si asezarile umane, deh.

Aceasta este o alta imagine sugestiva, care arata cam cum batea vantul (avea vreo 70 km/h. Ca idee, avionul cu care zbor decoleaza la 65 km/h).
Nu mai tin minte exact, dar cu cateva zile inainte Fernando ne spusese ca e criza de benzina. Da, intr-o zona care se bazeaza pe extractie petroliera pentru supravietuire, nu era benzina.
Alt paradox al acestei tari: ziua anterioara fusese prima zi in care avusesem semnal, desi in cele mai ratacite locatii gaseai wi-fi (care mergea extrem de prost, dar era). Bine, asta nu-i opreste pe optimisti sa spere:

Bine, nu era semnal, oricat am alergat fluturand telefoanele pe dealurile din jur dar hey!, e mai important sa dai omului speranta, nu semnal la celular.

Revenind, dupa 60 de km am ajuns la raspantia cu drumul asfaltat, unde era o benzinarie. Asa, in mijlocul pustietatii. Acolo nu era benzina, dar era cafea.
Am sezut care pe unde si ne-am parlit un pic la soare, unii band cafea altii mate.
Mate este o bautura specifica, o zeama foarte concentrata de un fel de ceai "yerba". Se prepara intr-o cescuta, de fapt o tartacutza uscata, in care se pune yerba si apa fierbinte si se soarbe prin "bombilla", un pai gros de argint care filtreaza ierburile. Mie mi s-a parut absolut groaznic si n-am baut, dar obiceiul e ca la ora mate (Fernando bea ori de cate ori avea ocazia) sa il imparti.


In imagine, Fernando cu tot arsenalul de mate.
Am pornit apoi catre granita cu Chile. O alta treaba foarte interesanta. Intai iesi din Argentina, apoi mergi 8 km pe un drum infect al niciunei tari si intri in Chile.

Cum am intrat in Chile, s-a schimbat complet peisajul: flori de toate culorile, un miros superb de primavara si flori, copaci...alta lume.


Dupa o vreme am ajuns in Puerto Natales, pe malul Pacificului. Aici semnal peste tot, conexiune la internet decenta si cei de la hotel vorbeau engleza!
Inca o paranteza: Fernando vorbeste engleza, foarte bine, insa este unul dintre putinii argentinieni care o fac. La plecare spre Argentina din Madrid nici macar in avion n-am auzit engleza. Toate anunturile au fost in spaniola. Crunt. Inainte sa plec am avut o intentie nobila sa invat spaniola, dar ma plicitseste cumplit. Recunosc ca mi-a fost mai usor cu mandarina. Ei bine, nevoia te invata, intr-adevar! Acu' o rup binisor, ca n-am avut incotro, daca nu era Fernando prin jur trebuia sa vorbesti spaniola, altfel era egal cu zero. Culmea e ca la televizor filmele sunt subtitrate, nu dublate.



In seara de anul nou am mancat "Locos", un animal marin neidentificat nici pana in ziua de azi, si am baut pisco, bautura care ar fi trebuit sa ma dea pe spate din prima inghititura, asa cum au zis Fernando si Sebastian, dar era un fel de lichior apos. Sunt curioasa ce-ar fi zis de o palinca.

Dupa ce ne-am ametit oleaca, ca deh, era Anu' Nou ne-am dus la somn.

Puerto Natales - Cerro Sombrero (1 ianuarie 2011)

367 kilometri, numai asfalt
Conception, Trinidad, Victoria!- Pe urmele lui Magellan

Am plecat din Puerto Natales un pic mai tarziu decat am fi vrut. Nu, nu din cauza mea, eu am stat ca bou' si-am asteptat 45 de minute in fata hotelului sa isi faca unii tabieturile, si sa urce poze pe feisbuc, ca deh!, avem prioritati.
In fine, intr-un final apoteotic am plecat. Eu cu clabuci la gura, altii cu basca-n vant, ca-i durea la dansa si trebuia tinuta la rece.
Ca rezultat, zilele urmatoare nu m-am mai trezit odata cu Bogdan, ci cu o ora mai tarziu. Si tot am reusit sa fiu gata la timp.
Oricum, m-am inseninat repede, datorita vremii superbe si a peisajului minunat.


A trebuit sa oprim sa alimentam. Din butoi, ca benzinarii nu erau. In imagine Fernando si Sebastian.

Pe drum ne-am oprit sa mancam la singura cafenea din drum, unde am mancat un senvish excelent si am baut o cafea, ca sa am motiv sa batzai pe langa absenta tufisurilor.


Stickerele din vitrina sunt ceva obisnuit, si vezi tot felul de inscriptii cu tot felul de aventurieri pe tot felul de mijloace de transport.
Pe drum ne-am oprit la ruinele "estanciei" San Gregorio, care e foarte celebra, n-am inteles de ce, probabil pentru ca e foarte veche.

Dupa o vreme am ajuns la stramtoarea Magellan (in spaniola Magallanes, se citeste "Mahajanes), pe care trebuia sa o traversam ca sa ajungem in tara de foc.

Nu mai stiu daca am povestit, dar la argentinieni, si se pare, si la chilieni e la mare moda Loganul si Sandero Stepway. La bacul de la stramtoarea Magellan era un Logan.

Am traversat stramtoarea cu bacul "Patagonia".

Am ajuns in cele din urma in Cerro Sombrero, locatia singurei hosterii pe o raza de....pe o raza foarte mare.
Cerro Sombrero e o localitate cu 5 case, un spital, o benzinarie si o unitate militara. Si hosteria Tunkelen, unde am stat. Foarte frumos.
Tot acolo se cazasera si doi elvetieni pensionari care veneau de la Ushuaia pe motorete, si care facusera si excursia in Antarctica de 2 saptamani, pentru ca era numai 3000 de euro, fiindca erau multi europeni care platisera si nu ajunsesera din cauza zapezii de pe aeroporturile din Europa.



Deoarece pe la 10 inca era lumina afara si nu puteam dormi, am iesit la o plimbare dupa care am tras pe dreapta.

9. Cerro Sombrero - Ushuaia (2 ianuarie 2011)

441 km, 130 pietris
Sfarsitul lumii.

Urma sa fie cea mai lunga portiune de traseu, dar si cea mai spectaculoasa. Peisajul a variat absolut spectaculos, ca si calitatea drumului. Singurul lucru ramas constant a fost vremea, care a ramas absolut superba, in jur de 25-26 de grade. Elvetienii din ziua anterioara ne povestisera cum, in urma cu aproape 3 saptamani nu s-a putut trece spre Ushuaia din cauza zapezii din trecatoarea Garibaldi. In plus, desi la stiri anuntasera ploaie si temperaturi scazute, n-am vazut strop de ploaie si era cumplit de cald.
Imediat dupa ce am plecat de la Cerro Sombrero am parasit asfaltul, si am parcurs 120 de km pe pietris. Care era foarte bun, asa ca i-am dat 80 si peste la ora. Partea proasta e ca deja drumul era foarte aglomerat, batea vantul (normal!), si pe contrasens veneau camioane, care, cand treceau, ridicau praful atat de tare incat nu mai vedeai absolut nimic cateva secunde bune.


Prima priveliste spectaculoasa a fost oferita de Lago Fagnano, un lac imens partial in Chile, insa in cea mai mare parte in Argentina.

Apoi, pur si simplu peisajele s-au succedat. Nu puteam opri chiar la fiecare sa facem poze, din pacate.



Am ajuns in cele din urma la granita. Aceeasi poveste: birocratie, si 8 km de pietris intre granite.
Ca fapt divers, granitele nu sunt ca la noi: se uita in ochiul tau, pune stampila si treci. Nu. Te dai jos de pe/din vehicul, intri intr-o casa, stai la o coada, iei stampila si apoi pleci. Poti sa intri, sa iesi si sa treci linistit ca nu verifica nimeni dupa ce-ai iesit daca ai si luat viza.

Am trecut apoi in Argentina-Tara de Foc.


Am ajuns apoi din nou la Atlantic, si am oprit in Rio Grande sa infulecam. Nu stiu daca stiti, dar eu mananc foarte mult. Nu neaparat ca ma imbuib, dar mi se face foame foarte des. Ceea ce a fost un cosmar pentru restul echipei, care manca precum oamenii normali: dimineata, la pranz si seara. Nu. Mie imi era in permanenta foame, chiar mai des ca de obicei. De ce spun asta acum? Pentru ca, atunci cand am ajuns in Rio Grande aveam o foame ancestrala. Ei bine, un amarat de senvis (bun, nimic de comentat) cu papas fritas (cartofi prajiti) a durat O ORA. 60 de minute. 3600 de secunde. Cand a venit mancarea deja aveam halucinatii.
Aici omiprezentul lait motiv "Malvinas son argentinas" si restu'.

Am mers apoi pe ruta 3, si ne-am oprit sa facem poze la kilometrul 3000. Foarte tare, frate!


Imediat peisajul s-a transformat brusc in peisaj montan, cu curbe si pante. Din pacate drumul era extrem de aglomerat, si mai avea si niste gropi pe care le luai nonsalant, ca apareau cand te asteptai mai putin. Momente in care simteai nevoia sa inghiti ca sa-ti repozitionezi ficatul din cap in loja corespunzatoare.
Cel mai spectaculos punct a fost trecatoarea Garibaldi (aia cu zapada de care vorbeam mai devreme).

Am ajuns apoi la capatul lumii:Ushuaia-Fin del Mundo.







De-aici trotinetele au fost suite cuminti pe platforma. Ne-am mai plimbat un pic, si ne-am dus la culcare.
A doua zi ne-am luat la revedere de la Sebastian si Fernando, si recunosc ca m-a intristat tare treaba asta, pentru ca au fost extraordinar de simpatici.
A doua zi am zburat inapoi la Buenos Aires.
Un zbor complet diferit de cel dintre Buenos Aires si Comodoro, care s-a desfasurat intr-un Embraer 190 nou-nout:spatios, elegant, comod...
Ei bine, acum am zburat cu un DC 9. Stiti voi, alea cu cea mai mare rata de accidente din cauza problemelor cu balamaua aia de la coada, accidente care au dus la falimentul McDonell-Douglas. Ei bine, avioanele astea mai au o caracteristica:au motorul in spate, fix pe fuselaj. Ghici unde am avut bilete (ca le-am prins pe ultimele 2)?
Exact, fix in dreptul motorului. Am ajuns tuta la Buenos Aires. Imi vibrau si stramosii in karma.
La BA nu mai era atat de cald, si am mai dat o tura prin oras.
A doua zi am zburat spre Bucuresti, tot prin Madrid. In Madrid in aeroport am dat in nas cu Angel, din Dexter. Cine stie, stie. N-am putut sa fac poza cu el ca pazeam bagajele, Bogdan era plecat sa isi incarce telefonul. Nu am de ce sa fiu suparata, era o chestiune de viata si de moarte (poze pe feisbuc, cred).
Cam asta e povestea.
Sequelul cu mancarea, obiceiurile si toaletele, sau cine stie ce idee mi-o veni, pe parcurs.
Nu tot odata, asa!

10. Bilant final

Distanta parcursa pe motoreta:2525 din care 520 pietris.

Punct final: Ushuaia, cel mai sudic oras din lume (aparent am fost si primii motociclisti romani acolo, daca gresesc va rog sa ma corectati).

Trante:0



Informatii utile:

* Avionul pana la Buenos Aires si inapoi: 850 euro (Air Europa, nu va recomand, a fost cam sinistru)
* Motoreta plus gaz, cazare, echipa de suport - initial trebuia sa fie vreo 3000 de euro, am negociat si sincer nu mai stiu cat a fost pana la urma.
* Cursele interne au mai fost si ele undeva la 300 de dolari.
* Agentia : Riding Patagonia , contact - Fernando Navarro (Facebook), mail: fn_producciones@speedy.com.ar . Baietii sunt foarte de treaba, desi un pic imprastiati. Au compensat insa din plin prin permanenta buna dispozitie.

Informatii suplimentare puteti cere in comentarii.