Primul meu zbor la Strejnic

Anu' de gratie vara lu' 2006

Prin imprejurari care ma eludeaza acum (si ma indoiesc sincer ca ma va lovi amintirea prea curand) am cunoscut pe la inceputul verii lui 2006 un fotograf. Denis. Un nume foarte potrivit, desi sunt convinsa ca pe vremea cand a fost acest Denis botezat, Walther Mathau era cunoscut pentru rolul din "Hello, Dolly!," nu pentru cel din "Dennis, the Menace". Nume potrivit, zic, pentru ca Denis era, asa un pic, intr-o dunga. O dunga care l-ar fi pus si pe Lobacevsky la scarpinat intens dupa ceafa.

Supramentionatul Denis facuse o pasiune pentru mine, nu ma intrebati de ce. Asa cred io, poate mi s-a parut. Dar pentru ca era intr-o dunga inclin sa cred ca nu mi s-a parut, pentru ca eu reusesc sa starnesc pasiuni fulminante in tot felul de nebuni (toti avem cate o calitate ascunsa).

Ce s-o mai lungim, omu' ca sa ma impresoneze mi-a propus sa ma plimbe cu avionu'. Yupiiiiiii, am zis eu, si a ramas stabilit.

Vine omu' sa ma ia de la scara cu trasura magica. Pesemne ca zana cu pricina nu ajunsese la timp, pentru ca trasura se prezenta inca in stadiul de dovleac. Dar avea 4 roti, doua pe-o parte, si inca doua pe partea opusa. Avea chiar si sofer, si din fericire zana care se ocupa de soareci fusese mai punctuala, pentru ca soferul era om.

Ah, dovleacul avea sofer pentru ca Denis nu avea voie sa conduca. N-am intrebat de ce. Va las sa imaginati motive.

Ajungem la Strejnic, el cu febra musculara la gura, eu cu capu' avioane. Incredibil, cat pot vorbi unii barbati.

Ce sa mai, vreme de unda verde Cape Canaveral, pasarele ciripind, greieri susurand. Nu le-am auzit, pen'ca Denis ma toca in continuare la bibilica - ele mi-or fi doinit saracele acolo pe limba lor. Folosesc aceasta ocazie sa-mi cer scuze ca nu le-am apreciat.

Ma sui fericita in avion, langa Costica (care avea sa devina si pilotul meu preferat). In burta avionului, stalciti ca sardelele, 8 parasutisti. Cu parasutele lor, 24 la numar (cate o extractoare, o principala si o rezerva pe cap de locuitor).

Suitul in avion a presupus o gramada de manevre, soldate cu o incalceala de picioare cu Costica, un sunet cristalin reverberant cand m-am ridicat cu o mestecatoare de-aia de pe panoul de comanda in ceafa, si cu in-sfarsit-asezatul meu langa pilot. Pe o bancutza de-aia de spart seminte la o tabla, instalata ad-hoc in carlinga. Se pare ca bancuta era adaptata la conditii de zbor, pentru ca avea niste shurupuri inshurupate in picioare, si avea aplicate cu arta prin innodare gordiana niste hatzuri. Care au fost solemn aplicate cu multa grija in jurul mijlocului meu, ca sa nu ma piarda din avion in timpul zborului, credeam eu atunci (cata inocenta, zic acu').

Denis imi propteste in mana o camera video,cu o privire demna de o inmormantare a unui soldat pe 1 Decembrie (data, nu bulevardul).

Mi-o atarn de gat si zborul incepe. Foarte mijto, face Costica si niste tumbe bumbastice, ce mai, totul frumos, imi place de numa'.

Franeaza, se deschide usa, parasutistii sar care cum apuca (avansati, isi faceau glume), dupa care Costica se uita senin la mine si zice (in comunicatoru' ala ca-n filmele cu Bond): "Pune mainile amandoua pe bord si impinge tare, ca tre' sa inchid usa din spate!"

Eh, acu' nu stiu la ce va ganditi voi, dar eu m-am gandit ca se ridica si se duce in spate sa traga de usa. OK, imi zic, si pun mainile in locul indicat.

Ei bine, nu. Nu s-a ridicat. Mi-a comunicat doar succint : "o sa schimb directia brusc". Ca orice om care a trait in Universul asta, mi-am imaginat ca daca tre' sa imping in bord, avionul o va lua in sus.

Ei bine, complet si fatalistic gresit.

Metoda de inchidere a usii consta in picaj brusc in unghi de 90 de grade, astfel incat usa, din inertie, se tranteste singura (astia care aveti masini sigur ati incercat macar o data, varianta la sol si fara unghi de 90 de grade in jos - sper). Pusul mainilor pe bord se face deoarece la revenire in directia paralel cu solul risti sa dai cu fildesii de textura diafana a bordului.

Deci avionul a luat-o brusc in jos.

O ocazie ideala sa aflu ca hatzurile gordiene fusesera alambicate prin fata picioarelor inshurupate, si ca nu le mai tinea nimic legate de bancutza de samantzar in afara de gravitatie. Gravitatie care a gasit de cuviinta sa nu mai functioneze cand a intrat in scena principiul acela marshav al mecanicii Newtoniene si anume inertia. Urmarea fireasca: trupul meu, care se termina in sus cu un cap, a ramas bezmetic pe pozitie, insuruband vertexul capului mentionat in tavanul si anume al avionului, cu toata forta picajului aplicata la cele 55 de kile din dotare. Camera inhatzuita la gatul aplicat pe capul mai sus mentionat a gasit util sa respecte legile fizicii. Ca urmare s-a rezemat finutz intr-unul din ochii mei. Nu stiu care, deoarece nu-mi mai amintesc oricum decat niste frumoase steluțe verzi, urmate de o plecaciune habotnica pe altarul plin de făcălețe si botoane al bordului. (Hei, n-am a ma plange, ritualul de a pune mainile pe bord inainte a functionat, deoarece la sfarsitul cascadoriei aveam toti dintii).

Restul e istorie. La aterizare m-am dat jos in toate cele 4 picioare stangi din dotare, mormaind ca daca mai pot sa mai urc in avion si zborul urmator.

Am putut. Dovada in poze.