Drumul catre Khardung La (zilele 5-6)

Ziua 5 (miercuri, 30 septembrie 2009): Reckong Peo - Tabo (163 km)

Ti-am luat un inel
Ziua primei defectiuni tehnice. Drumul mergea de-a lungul vaii Sutlej, fiind cunoscut ca drumul Indo-Tibetan. In drum spre Tibet, unde am vizitat o manastire hindusa, aud un "trosc!" si Ben nu mai vrea sa urce. Prima sansa a lui Raju sa-mi arate ce poate, deoarece imi cazuse lantul.

Ziua a continuat linistita, si au aparut si primele cascade. Drumul era in mare parte pavat, insa in mai toate curbele si inainte si dupa toate podurile traversate (si au fost cateva), drumul devenea o aglomeratie de bolovani noroiosi sau un paraias vesel. Multe erau dintr-alea langa care ai fi murit de frustrare daca le-ai fi intalnit in desert, un namol pietros in care ghiceai apa, insa au fost si cateva pe care trecandu-le intram in apa pana la jumatatea rotii sau chiar mai sus. Partea proasta cu astea e ca de obicei apareau brusc intr-o zona cu asfalt relativ bun ( de obicei in curba), ca de obicei se terminau/incepeau in panta, si erau populate de bolovani nu intotdeauna rotunzi, niciodata orientati paralel cu sensul de mers si care mai si alunecau ca niste calamari speriati.

Doua situatii care au necesitat interventia Piticului atomic Raju:

• rampa la vreo 45 de grade, cu cascada noroioaso-bolovanoasa inclusa in pachet. Sir de jeepuri si camioane. Astept pana urca camionul din fata mea, imi iau avant pionieresc si ii dau gaz. Urc pana pe la jumate, moment in care se opreste motorul. Infig hotarata ghetele in namol, si incerc sa-i dau scanteie. Vise. Intre timp alunecam gratios spre jeepul din spate, care nu era al echipei fantastice, dupa cum urma sa constat. Ala saracu' dadea claxoane, dar Ben refuza sa porneasca. Moment de glorie Raju, care a aparut fix cand mai aveam putin si ma urcam pe jeepul respectiv, si-a introdus degetelele lui fine undeva sub sa si Ben a pornit, proaspat ca o salata din gradina ursului.
• traversam un paraias sprintar, apa pana la marginea de sus a ghetei. Ghidam roata printre doua pietre mai sanatoase sprijinindu-ma cu picioarele intr-un unghi destul de obtuz pe acestea, cand shpuf!, Ben refuza sa mai coopereze. Sa ma fi vazut, o spendida baletutza cracanata pe bolovanii aia, care mai si alunecau, incercand sa conving fiara sa porneasca. Raju a sosit sa ma salveze rapid, a repetat figura cu degetelele si totul s-a terminat cu bine.

Am innoptat la manastirea Tabo, o manastire buddhista din anul 966. Treceam deja de 3500 de m altitudine, si era a doua zi fara apa calda la dush. Eu am zis merci ca e apa de orice fel, pentru ca dupa 8 ore de mers prin praf si noroaie fata mea lasa urme negre pe servetelele umede cu care ma mai stergeam din cand in cand.

Ziua 6 (joi, 1 octombrie 2009): Tabo- Losar (171 km)

Things can only get better

In afara de santierele de constructie care sunt oricum prezente cam peste tot (din cauza furiilor vremii soseaua dispare destul de frecvent, iar acolo mai toata munca se face ca acum 200 de ani, adica cu oameni care sparg pietre cu ciocanul pe marginea drumului sau cara pietrisul in cosuri puse pe cap), drumul a fost chiar placut.
Am vizitat satucul situat la cea mai mare altitudine din Himachal Pradesh (Kibber, 4025 m) si cea mai mare Gompa (manastire) din Himachal Pradesh, Ki.














Ca fapt divers, la un moment dat am pus mobra pe cricul lateral, cand se inclina foarte mult. A curs un pic de benzina, iar unde a curs a ramas gaura in asfalt ( imi pare rau ca nu mi-a trecut prin cap sa fac poza).