Cum m-am dat prima oara in parasuta

Numele ei era Manta. Manta 290.
S-a intamplat la ceas de toamna, in 2006. In luna lui Brumarel (nu, nu e memoria mea prodigioasa, doar ca inca mai am caietul de salturi).
Revenind.
Va povesteam eu cu patos si daruire ca am avut o mica sedinta de spiritism cu Newton la Strejnic, intr-un avion de parasutism, in care, culmea, se gaseau si parasutisti. (Ma rog, s-au gasit pana la un moment dat).
Ei bine, unul dintre ei era (si mai este) un baiat foarte saritor (parasutist, deh!), si mai ales destept, pe nume Remus. Daca-as crede in Dumnezeu, baiatul asta ar avea cate o lumanare aprinsa la biserica in fiecare duminica.
Remus m-a auzit spunad ca ai biliv ai chen flai. Si mi-a aratat cararea cunoasterii (acu-i zice DN6 Bucuresti -Alexandria).
Pe acea carare, citez: "dupa un semn de intrare intr-o comuna proaspat inventata....a, de fapt nu e deloc proaspat inventata, Buda", e o strada la dreapta care duce la aerodromul de la Clinceni. Cum sa numesti, frate, o comuna proaspat infiintata in Romania "Buda"!? Mai ramanea sa numeasca restaurantul comunal "Pesta" . "Ei, ce-ai mancat azi?" "Pai...specialitate a la Pesta" si, unde-i asta? "In Buda". "Ahammm, da....fascinant!"
Macar daca era spre Oltenita, ne gandeam ca-i din seria "Ratele si camioanele" (The ducks came from the trucks, that one). Dar, surpriza, nu e!
In fine, ma invata Remus tot ce trebuie sa fac. Si-am facut.
Manualul Parasutistului Sportiv = bifat.
Examen medical = bifat.
Examen scris = bifat (am copiat de la un pushtan de-ala de chiar invatase ceva).
Examen fizic = bifat (era sa-l pic, dupa ce am facut foarte bine la mai toate probele, dar la tractiuni la bara m-am prabusit lata dupa 2 bucati. Deh, nimeni nu e perfect, nici macar eu).
Si pret de fo 2 uichenduri mi-am facut veacul chitzcaind pe langa domnul Instructor Lutzac "da' io cand sar....da' io cand sar.....da' io cand sar". Se termina etapa, si eu nu eram inca airborn.
Si-a sosit clipa mareata. Intr-o dimineatza de octombrie, dupa cum va ziceam. Cand deja ma consolasem ca nu pup anul ala, se repede in mine (domnul Lutzac are vreun metru 90 si fo suta dooj dah kile), si zice clar si raspicat : "TU! SALT, ACUM!"
Yuhuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
M-am inhamat, m-am urcat in pasare. Sus, veselie mare, rasete, chiote. Si brusc si sincron, tacere. Asta ca finca a franat avionul. Acu' nu stiu altii cum sunt (imi pare ca la fel), dar asta este momentul cand mi se lichefia mie chiofteaua. Si cum pufanii sar primii, eu am sarit in a doua serie. A doua. Aici o poza facuta cu telefonul din usa avionului.
Acu' am uitat sa va zic, dar in ziua aia era sa nu se mai sara ca era vantul foarte puternic. Undeva in jur de 8 m/s, cu mici variatii.
Oricum, mi-a zis Remus, fie-i numele laudat, "cand e vantul asa, nu mai faci toate schemele de pilotare, te duci direct la saltea". Gata sefu'! (in gandul meu: "Oricum nu le stiu").
Asaaaaa....si eram eu in usa avionului. Si tre sa pui piciorul drept, adica piciorul de sub mana dreapta, in usa, si sa sari de parca alearga Maical catre tine (pe vremea aia era viu, da?). Adica de parca vrei sa faci pogo cu o broasca testoasa. Si pun eu hotarata piciorul STANG in usa (sunt stangace la picior, era natural, nu?) si cand realizez ca n-am cum sa sar cu spatele aud: "Salt!"
Acum, domnul Lutac e celebru' ca daca nu sari cand a zis "salt!", sari cand te ia el in secunda doi si da cu tine. Nu stiu cat de reala e faza, dar nici n-am vrut sa aflu. Printr-o miscare de miutza, am schimbat scurt piciorul si m-am azvarlit.
Si a fost perfect de minunat. Parasuta s-a deschis frumos la 3, comenzile s-au desprins lin, si mai si functionau pe deasupra. Altimetrul arata 800 de m si aceea este senzatia pentru care merita sa traiesti.
Zbor. Libertate. Liniste.
Asa de frumos, ca am uitat sa fac manevrele de pilotare. Cand incepusem sa ma panichez ca eram deja prea jos sa le mai incep, mi-am adus aminte ce a zis Remus. Si am aterizat fix langa saltea. Aproape perfect.
Lucru care mi-a adus si al doilea salt din ziua aia.
Care n-a mai fost atat de perfect.
Pai ce s-a intamplat. Cand bate vantul asa de rau, primul lucru pe care trebuie sa-l faci (intotdeauna aterizezi cu vantul in fata), e sa te intorci prin rotire cumva si sa prinzi suspantele cu bratul, ca sa desumfli textila. Ce-ati vazut in filmele cu bolovani Tanase aia de-i sufla vantu' si-i taraste pe camp e foarte real.
Eh, la al doilea salt nu mi-a mai iesit figura asa bine, am aterizat la vreo 3 m in camp. Atat de perfect contrar vantului, incat n-am apucat sa ma intorc sa prind suspantele. Pentru ca nici nu am atins bine solul, ca parasuta s-a umflat ca o vela vikinga, m-a dat fara menajamente cu poponeatza de mama Geea si da-i si fugi. Si mi-a trecut toata viata omenirii prin fata ochilor: femeia de Neanderthal tarata de par...., Luptatoarele cu taurii din Minos (alea nu prea bune)....amazoanele sagetate si tarate de cal atarnate-n scara....Valentina Tereshkova la un antrenament in imponderabilitate (cand s-a stricat rotorul sculei de facut antigravitatie).....si eu, atarnata in suspante, incercand disperata sa pun frana, ca deja aveam toata flora stepei in chiloti, si ma si vedeam cosand la lampa pe gaz niste fashiutze minuscule care candva fusesera o parasuta.
Si speranta a incoltit. In jurul meu mi s-a parut ca vad alergand Zburatorul....care pluteste lin...si pica pe langa parasuta....ce mama ma-si!?Ce Zburator e ala care pica-n nas? Ah, uite ca mai e unu'....o fi fraxo.
Asta o fo mai putin miop, ca s-a aruncat fix pe batista Desdemonei. Si caruselul nebun s-a oprit. Si-am putut sa-mi ridic si eu turul nadragilor peste cactusul ce-mi crescuse intre timp pe pielea suava a posteriorului.
Si Darwin a zis: " sa fie Homo Erectus".
Si a fost.

Cum am condus eu prima data singura

Sau despre cum reusesc eu sa fiu blonda cand nu e cazul

Vara lui 2005.
Numa' ce-mi luasem carnetul.
Acu' nu stiu daca stiti, dar eu am niste parinti bestiali. Nu zic asta ca sa insinuez vreo calitate ce mi s-a transmis, deci sa par si eu cumva bestiala. Nu. Parintii mei sunt niste oameni care au toate oile frumos parcate la mansarda.
Avand acesti parinti mishto, m-am procopsit prin implicatie directa si cu masina. Dacia 1300 fosta a lu' taica-mio. Deh, sa aiba catastrofa de odor cu ce-si deplasa complexul gluteal prin capitala.
Si dupa cum ziceam, era vara. VARA lui 2005 (aia cand se facea grataru' pe sarmele de intins rufe de pe balcon). Undeva la patruj shun pic de grade.
Pe vremea aia stateam intr-o garsoniera pe Mieilor (vis-a-vis de Vatra Luminoasa). Principala distractie (in afara de invatat pentru rezidentiat) fiind privitul pe geam la strada. Asta deoarece la iesirea de pe strada Mieilor pesemne ca lua pranzul Cupidonul tranformersilor, pentru ca mai zilnic pe la pranz se sarutau pasional doua vehicule.
Si decid eu ca ma duc in vizita la parinti. Ma imbrac ca o floricica in alllllllllb. Iau cheia, actele si sticla cu apa, ca era calllllld.
Ma sui in vehicul, reglez tacticoasa toate cele cum ne-a invatat pe noi la scoalllllla. Introduc cheia, sucesc cheia.
Hach, hach, grrrrr, pfuf.....
Mai incerc odata, masinutza imi serveste aceeasi succesiune matematica de onomatopee. Ma dau tacticoasa jos din vehicul, ridic capota cu o miscare browniana fluenta. Ma uit pe acolo, desfac chestii, (capacul de la delcou parca fu primu, m-am gandit ca nu da scanteie). Apoi ma gandesc ca pe caldura aia s-o fi evaporat benzina. Dau de clapitza aia de la pompa de benzina. Ma refuza din nou. Dupa ce mi-am desenat cateva figurine abstracte pe pantalonii jmeker de allllbi din Nemtzia, ma hotarasc sa parcurg cei 30 de m pana la servisul din spatele blocului. Vine un baietan din ala, scoate furtunu' de la pompa de benzina, trage o dushca, il pune la loc si ca sa vezi, 'tu-i sheara ma-si, porneste.
Ma aburc plina de speranta la volan. Reglez toate cele, montez centura si pornesc cu cantec de pionier. Trec cu succes de intersectia iubirii metalice, numai ca n-am chiuit de fericire. Parca castigasem Dakaru'.
Cu avantul incepatorului ma tarasc lent catre intrarea in Pasajul Muncii, moment in care masina se opreste brusc. Da' brusc. Dau sa pun avarii. Morrrrrrrrrt. Deci nu baterie. Deci cel mai probabil sarit borna. Capota este ridicata rapid, vad borna lesinata intr-o rana pe langa baterie, jubilez ca mama ce buna sunt, ar trebui sa ma fac mecanic. Moment de glorie distrus de un drrrring-drrring foarte sugestiv a tramvai. Da, eram fix pe linia de tramvai, acolo unde face ea un pic dreapta sa se suie pe pasaj. Ce sa-i mai explic eu vatmanului ca dureaza 30 de secunde sa infig borna, omu' vine hotarat, imi ordona sa o scot din viteza si sa las frana de mana si pune umaru'. Pun si eu umaru'. Eliberez calea, si ma intorc sa evaluez daca nenea are loc, sa-i fac semn de mersi nenea ca m-ai pus sa imping Dacii pe Mihai Bravu.
Cat stateam eu momaie asa ca mormolocu' la muzeu, vad cu coada ochiului ca trece o forma fantomatica prin stanga mea. Moment blond: incerc sa inteleg cum de-a ajuns masina mea cea scoasa din viteza si fara frana de mana trasa, la vreo 5 m mai incolo, si de ce accelereaza in vale (era la intrarea in pasaj deja). Faza e ca, la fel ca orice incepator care se respecta, m-am tinut de volan cand am coborat, deci traiectoria era constant stanga si in jos. Pornesc in urmarire cu genunchii la pept. Apuc sa iau un pic de viteza, si reflexul acustico-cefalogir ma obliga la intos capul catre jeepul care se infigea cu vreo 80 la ora in pasaj, traiectorie intersectanta si cu mine, si cu masina, claxonand ca dementu'. Acu' eu sunt convinsa ca ala nu a banuit nicio secunda ca e vreo legatura intre pietonu' tampit si ala care mergea ca dobitocu' pe doua benzi, si de-amprostulea.
Ne-a ocolit pe amandoi, ne-a injurat, si cred ca n-a fost prea confortabil cu manevrele complexe de evitare.
Ajung masina posedata, bineinteles usa inchisa, dar, miraculos s-a deschis imediat.
O opresc, respir, dau la cheie. Nimic. Da' nimic.
Frate, norocu' meu ca eram la intrarea in pasaj! Si cum auzisem eu niste legende ca la vale ar sti sa mearga singura, am lasat-o sa curga si, miracol, a pornit asa. Faptul ca nu mai aveam niciun fel de semnalizare, sau amanunte de-astea, n-a mai contat.
Am ajuns acasa cu chiu cu vai si cu hematiile circuland prin diapedeza, ca n-am avut curaj sa iau mainile de pe volan sau sa opresc ca sa iau sticla de pe bancheta din dreapta si sa beau apa.
I-am pus cheile in brate lu' taica-mio si mi-am jurat ca nu mai conduc.
Noroc ca sunt neserioasa, ca atfel poate nici motor nu-mi luam.

Nuvela (la sfarsit veti constata ca nu stiu de fapt ce e aia)

Avertisment: Daca lucrezi la Auchan, nu citi acest post!
Pentru restul:

M-am nimerit intr-o zi, acu' ceva vreme, in Auchan. Deh, oricat as uri treaba asta, tre' sa mai fac si cumparaturi.
Mergeam fara scop, fara sens si fara lista de cumparaturi. Evident. Lista de cumparaturi este pentru gospodine organizate care au habar ce le trebuie in casa. Eu sunt bazata, merg la ghici. Cat torturam clepsidra pe la raionul de jucarii de plush, vad o fatuca in uniforma de angajat cu un cos gol ca se apuca sa goleasca raftul, incepand cu capatul la care (fatalitate!) ma aflam eu. Ma da fara menajamente la o parte si continua sa carabaneasca iepurasi, viermisori si mitraliere de plush in cosul anexat.
Si ideea a incoltit. La inceput mica si firava, dar oricat am incercat sa-l ademenesc pe gagiul ala mic si alb de pe umarul drept sa-si dea cu parerea, n-am reusit sa opresc dezvoltarea ideii exponential diabolice (muahahahaha).

Ah, la naiba, mereu am suspectat ca ala mic si alb a dat cu harpa de pamant si s-a carat la vreun adventist de ziua a 7-a.
Asa ca am purces. La inceput a fost porcusorul roz. Apoi, una cate una, toate jucarelele de plush au fost culese organizat din cos si asezate cuminti la locul proaspat parasit din raft, ajutata fiind de entuziasmul muncitoresc al domnitei care nu se uita deloc inapoi (mereu am apreciat demnitatea la femei).
Si copila se intoarce sa traga cosul. Privirea i s-a frant, cazand pe tesatura denudata a fundului de carucior.
Si expresia a fost nepretuita.
Si a fost amuzant.

Primul meu zbor la Strejnic

Anu' de gratie vara lu' 2006

Prin imprejurari care ma eludeaza acum (si ma indoiesc sincer ca ma va lovi amintirea prea curand) am cunoscut pe la inceputul verii lui 2006 un fotograf. Denis. Un nume foarte potrivit, desi sunt convinsa ca pe vremea cand a fost acest Denis botezat, Walther Mathau era cunoscut pentru rolul din "Hello, Dolly!," nu pentru cel din "Dennis, the Menace". Nume potrivit, zic, pentru ca Denis era, asa un pic, intr-o dunga. O dunga care l-ar fi pus si pe Lobacevsky la scarpinat intens dupa ceafa.

Supramentionatul Denis facuse o pasiune pentru mine, nu ma intrebati de ce. Asa cred io, poate mi s-a parut. Dar pentru ca era intr-o dunga inclin sa cred ca nu mi s-a parut, pentru ca eu reusesc sa starnesc pasiuni fulminante in tot felul de nebuni (toti avem cate o calitate ascunsa).

Ce s-o mai lungim, omu' ca sa ma impresoneze mi-a propus sa ma plimbe cu avionu'. Yupiiiiiii, am zis eu, si a ramas stabilit.

Vine omu' sa ma ia de la scara cu trasura magica. Pesemne ca zana cu pricina nu ajunsese la timp, pentru ca trasura se prezenta inca in stadiul de dovleac. Dar avea 4 roti, doua pe-o parte, si inca doua pe partea opusa. Avea chiar si sofer, si din fericire zana care se ocupa de soareci fusese mai punctuala, pentru ca soferul era om.

Ah, dovleacul avea sofer pentru ca Denis nu avea voie sa conduca. N-am intrebat de ce. Va las sa imaginati motive.

Ajungem la Strejnic, el cu febra musculara la gura, eu cu capu' avioane. Incredibil, cat pot vorbi unii barbati.

Ce sa mai, vreme de unda verde Cape Canaveral, pasarele ciripind, greieri susurand. Nu le-am auzit, pen'ca Denis ma toca in continuare la bibilica - ele mi-or fi doinit saracele acolo pe limba lor. Folosesc aceasta ocazie sa-mi cer scuze ca nu le-am apreciat.

Ma sui fericita in avion, langa Costica (care avea sa devina si pilotul meu preferat). In burta avionului, stalciti ca sardelele, 8 parasutisti. Cu parasutele lor, 24 la numar (cate o extractoare, o principala si o rezerva pe cap de locuitor).

Suitul in avion a presupus o gramada de manevre, soldate cu o incalceala de picioare cu Costica, un sunet cristalin reverberant cand m-am ridicat cu o mestecatoare de-aia de pe panoul de comanda in ceafa, si cu in-sfarsit-asezatul meu langa pilot. Pe o bancutza de-aia de spart seminte la o tabla, instalata ad-hoc in carlinga. Se pare ca bancuta era adaptata la conditii de zbor, pentru ca avea niste shurupuri inshurupate in picioare, si avea aplicate cu arta prin innodare gordiana niste hatzuri. Care au fost solemn aplicate cu multa grija in jurul mijlocului meu, ca sa nu ma piarda din avion in timpul zborului, credeam eu atunci (cata inocenta, zic acu').

Denis imi propteste in mana o camera video,cu o privire demna de o inmormantare a unui soldat pe 1 Decembrie (data, nu bulevardul).

Mi-o atarn de gat si zborul incepe. Foarte mijto, face Costica si niste tumbe bumbastice, ce mai, totul frumos, imi place de numa'.

Franeaza, se deschide usa, parasutistii sar care cum apuca (avansati, isi faceau glume), dupa care Costica se uita senin la mine si zice (in comunicatoru' ala ca-n filmele cu Bond): "Pune mainile amandoua pe bord si impinge tare, ca tre' sa inchid usa din spate!"

Eh, acu' nu stiu la ce va ganditi voi, dar eu m-am gandit ca se ridica si se duce in spate sa traga de usa. OK, imi zic, si pun mainile in locul indicat.

Ei bine, nu. Nu s-a ridicat. Mi-a comunicat doar succint : "o sa schimb directia brusc". Ca orice om care a trait in Universul asta, mi-am imaginat ca daca tre' sa imping in bord, avionul o va lua in sus.

Ei bine, complet si fatalistic gresit.

Metoda de inchidere a usii consta in picaj brusc in unghi de 90 de grade, astfel incat usa, din inertie, se tranteste singura (astia care aveti masini sigur ati incercat macar o data, varianta la sol si fara unghi de 90 de grade in jos - sper). Pusul mainilor pe bord se face deoarece la revenire in directia paralel cu solul risti sa dai cu fildesii de textura diafana a bordului.

Deci avionul a luat-o brusc in jos.

O ocazie ideala sa aflu ca hatzurile gordiene fusesera alambicate prin fata picioarelor inshurupate, si ca nu le mai tinea nimic legate de bancutza de samantzar in afara de gravitatie. Gravitatie care a gasit de cuviinta sa nu mai functioneze cand a intrat in scena principiul acela marshav al mecanicii Newtoniene si anume inertia. Urmarea fireasca: trupul meu, care se termina in sus cu un cap, a ramas bezmetic pe pozitie, insuruband vertexul capului mentionat in tavanul si anume al avionului, cu toata forta picajului aplicata la cele 55 de kile din dotare. Camera inhatzuita la gatul aplicat pe capul mai sus mentionat a gasit util sa respecte legile fizicii. Ca urmare s-a rezemat finutz intr-unul din ochii mei. Nu stiu care, deoarece nu-mi mai amintesc oricum decat niste frumoase steluțe verzi, urmate de o plecaciune habotnica pe altarul plin de făcălețe si botoane al bordului. (Hei, n-am a ma plange, ritualul de a pune mainile pe bord inainte a functionat, deoarece la sfarsitul cascadoriei aveam toti dintii).

Restul e istorie. La aterizare m-am dat jos in toate cele 4 picioare stangi din dotare, mormaind ca daca mai pot sa mai urc in avion si zborul urmator.

Am putut. Dovada in poze.

Cum am petrecut eu decompresia de la 5000 de m

August 2006


Pilanesberg - Africa de Sud



Calatorie de serviciu, de la Pilanesberg la nu mai tin minte unde (Razvan?). Proaspat angajata, si cum nu sunt oricum extrem de sociabila, ma pun intr-un scaun pe ultimele randuri, singura pe tot randul, la fereastra, cu castile pe urechi.

Zborul nu era foarte lung, undeva la vreo 2 ore, dar cum mie imi arde de șotii mai tot timpul, imi tună:

pandesc o stewardesa mai in varsta care se tot fofila pe acolo. Avionul avea un spatiu destul de larg in spate, fara scaune, cu o fereastra in spatiul acela liber. Ma duc la ea, imi proptesc un picior in perete si incep sa trag cu nadejde de marginea cauciucului ala de izolare. Cand se apropie stewardesa ii zic foarte serioasa: "This window is broken, it won't open!!!"

Tanti zambeste calm si gaseste forta sa-mi explice: "This is a plane, none of the windows will open"

Eu proptesc piciorul in avion si trag cu putere :"but I'm sick, I need air!!!". Iau o fata panicata si gatuita si incep sa trag. Femeia se aduna, trage aer in piept, si ma conduce politicoasa la scaun.

Ma asez, spasita. O pandesc cand revine, țuști la geam. Ma gaseste infigand un pix, cu limba in coltul gurii exprimand precizie, in cauciucul ala din jurul geamului. Femeia se oripileaza, ma ia de cot si ma duce la scaun. Eu protestez moale:"But the window is broken, it won't open, someone should fix it!"

Femeia imi zambeste a "stai aici ca-ti rup capu' " si pleaca.

Imi montez castile, dau muzica la maxim si ma uit pe geam. La un moment dat, simt ca mi s-au infundat urechile oleaca.

Ma uit asa, fugitiv spre interiorul avionului, si nu-mi cred ochilor. Un vacarm vizual, care la scoaterea castilor se acompaniaza de un haos auditiv. Stewardese panicate, colegi care urlau, unul cu sange curgand din nas, unul se tinea de urechi. Deoarece nimeni nu parea interesat a-mi da vreo explicatie daca intreb, in stilul caracteristic m-am gandit ca daca avionul inca pluteste, nu e fum si motoarele sunt pe aripi, n-am ce face decat sa astept. Si daca ar fi fost altfel, tot n-aveam ce face. Asa ca pun castile la loc, dau muzica un pic mai incet si imi vad de uitat pe geam.

Dupa 5 minute anunta pilotul ca ne intoarcem la Pilanesberg, ca s-a deschis usa de la cala in zbor si ar trebui totusi inchisa.

Eh, si aici urmeaza partea frumoasa. Fiind cea mai in coada, cobor ultima. La "facut cu mana" de "ziceti mersi ca v-am adus pe pamant", prietena mea stewardesa. Galbena ca lamaia, cu un zambet asisderea. Nu ma pot abtine si-i trantesc acuzatoare:

"SEE? I TOLD YOU ABOUT THE WINDOW!"
Fata dansei? Priceless.

Una peste alta, usa a fost inchisa (si reparata, era defecta), colegii care nu mai voiau sa urce in avion au fost imbatati, amenintati sau tarati, astfel incat pana la urma am zburat din nou. Am ajuns la destinatie, ne-am facut treaba.

In imagine, in aeroport dupa aterizarea de urgenta. Ma bucuram la un Laphroig.

Follow-up:



Ghici cu ce echipaj (implicit avion) ne-am nimerit la intoarcere? E-gzact! Ghici cine s-a albit progresiv de sus in jos cand mi-a vazut moaca zambareata? Corect din nou. Bineinteles ca nu m-am putut abtine si cand am trecut pe langa ea i-am facut cu ochiul: "I do hope you fixed it!"

Mai multe poze

Am mai pus si un filmulet pe youtube :

http://www.youtube.com/watch?v=JWAhotoq2Fc



La coborare dupa Khardung La.

Aici o imagine foarte frumoasa a drumului de pe valea Spiti unde facuta si filmarea de mai sus. Cu si fara Ben.





Cateva poze din avion dupa decolare din Leh: Indusul, cu traseul sinuos caracteristic.

Am traversat in zbor muntii spre Delhi. In zare se vede din cate am inteles eu din harta Everestul (varful alb din zare).

Luna nu apusese inca.

La cererea publicului - Turistii

Deoarece sezonul era pe sfarsite si, contrar asteptarilor generale, zona de nord nu e o zona foarte turistica a Indiei (amatorii de Himalaya merg in general in Nepal), n-am intalnit foarte multi turisti.

Hit me baby one more time

Primii au fost Yelena si Stephan. Din Elvetia. Ne-am intersectat in drum spre Reckong Peo, ei fiind cu un Royal Enfield Bullet de 350 cc, trasi pe stanga si in dialog intens cu un nene dintr-un jeep. Le-am facut cu mana, convinsa ca erau impreuna cu cel din jeep, si mi-am vazut de hurducaiala (drumul era infect). Seara, cand luam masa in Reckong Peo pe acoperisul unei case darapanate, pe post de terasa, (pozele sunt facute de acolo - de remarcat magazinele din poza din dreapta), apare fatuca de-o zarisem langa mobra. O salut usor din cap. Vine la noi, si ne cere voie sa stea la masa noastra. "Bucurosi de oaspeti", zicem noi, si din vorba in vorba aflam ca e originara din Bosnia Hertegovina, face un doctorat in istoria medicinei si de fapt nu dialogau cu nenea din jeep de placere, ci ca aveau pana pe spate, a patra din ziua aceea. (in imagine, Yelena si mobra lor).
I-am zis ca avem un Pitic Atomic in dotare, gata mereu de actiune. Ne-am suit in jeep si am mers sa salvam situatia.
Raju a facut pana foarte rapid, si nici nu au mai avut probleme apoi. Ne-am luat ramas bun dimineata, cand ne-am reintalnit la micul dejun (servit tot pe acoperis, era singurul local din satuc); ei au plecat spre Kaza, noi spre Kibber.

Am gasit-o pe Elodia

Urmatorii au fost la Tabo, manastirea buddhista. El, Tom, francez care lucra in Delhi de cateva luni bune, ea, Elodie, logodnica lui frantuzoaica. El vorbea mult si prost (desi vorbea o engleza impecabila, lucrase in Londra cativa ani), povestind tot felul de nimicuri fara noima. Am sperat ca-mi va lamuri cateva aspecte legate de obiceiurile locale, dar la toate intrebarile se uita cu niste ochi nevinovati la mine si ridica din umeri. Nu se intrebase niciodata chestiile alea. Povestea insa foarte frumos despre Delhi. Deoarece frantuzoaica nu zicea absolut nimic, am trecut pe franceza mea impiedicata, am zis ca poate nu stie engleza de-i muta asa. Miracol, dupa 5 minute a zis ceva" pe mine ma scuzati, sunt foarte obosita". Si s-a retras.
Cateva minute dupa aia au navalit in camera pe post de restaurant unde stateam de vorba cu Tom vreo 8 rusi foarte zgomotosi. Mesele erau lungi, ca de nunta, si doar 3 la numar. eu le-am zambit si le-am facut semn cu capul ca pot sa se aseze langa noi, pentru ca cealalta masa mai mare era ocupata de niste localnici, iar cea ramasa era micutza. S-au uitat superior la noi, si au inceput sa ciripeasca pe limba lor. Am inteles doar doua cuvinte:"nu aici", si au facut stanga spre masa cealalta. Nu m-am putut abtine si le-am trantit foarte naturala un "Dobâr vecer! Otcuda vî prişli?", acestea fiind unele dintre putinele cuvinte pe care mi le mai amintesc in rusa (deh, am prins perioada aceea cu rusa obligatorie ca limba straina). Feţele lor in momentul ala - moment Kodak. Probabil si-au imaginat ca am inteles mai mult si-or fi zis ceva naşpa, pentru ca s-au inghesuit grabnic in coltul cu masuta mica si nu s-au mai uitat spre mine cat am mai stat pe acolo.

I have a hero called Mike

A doua zi l-am intalnit pe Mike. M-a gasit cu falca tarandu-mi-se moale pe jos, dand ture BMW-ului lui, dotat cu absolut tot, de la grila pentru far pana la proiectoare.
O parte din dotari se pot vedea in aceasta poza. Din pacate am avut proasta inspiratie sa fac poza in dreptul mobrei. Cum oricum cea mai reusita dotare a mobrei era Mike, care a iesit foarte bine in poza ( :D ), nu regret foarte tare.

Lilly was here

Asa cum povesteam anterior, in Sarchu am intalnit o elvetianca. Acolo doar ne-am salutat cat infulecam repede niste dhal cu chapati, ca sa nu ne prinda seara pana la ajungem la tabara Pang. Unde ne-am reintalnit, ea gafaind sfarsita ca facuse rau de altitudine, eu gafaind sfarsita ca ma alergasera localnicii de la jeep la cort. Cat ii injectam dexametazona si un pic dupa am tinut-o de vorba ca sa o calmez. Era un pic cianotica, si sincer imi faceam un pic griji ca poate ar trebui dusa de urgenta undeva mai jos. Din fericire si-a revenit repede dupa ce s-a calmat, si mi-a povestit ca e pelerin, ca a renuntat la scoala pentru ca a realizat ca menirea ei in viata e sa umble brambura si ca traieste asa de cativa ani ( 3 la numar). Cand am intrebat-o ce parere au parintii ei mi-a raspuns, sincera in naivitatea ei, ca ea crede ca orice parinte nu-si doreste decat ca odrasla sa fie fericita. De acord. Ce pot sa zic, nu pot decat sa ii respect alegerea. Daca nu mi-as fi dat seama ca acei parinti care-i vor binele sunt plini de bani, cred ca mi-as fi facut griji pentru ea. Asa, cred ca o sa aiba o gramada de povestit mai incolo. Bravo ei!

La cererea publicului - Mancarea

Daca ati fost la vreun restaurant indian pe aici prin tara, sau in orice alta tara decat in India, probabil va inchipuiti ca stiti cum e.
Daca ati fost in India, stiti cu adevarat. Pe scurt e "hâoleo muică, trăiţi-ar!!!" de iute.
Aceasta imagine contine un pulpan de miel, care a fost delicios dealtfel, deoarece, continand o mare cantitate de carne netransata, nu au avut unde sa indese foarte mult ardei iute. Una dintre putinele mese decente pe care aveam sa le servesc in India, prima zi, in Delhi, la un restaurant " de fitze".
Aveam sa fac cunostinta cu cel mai popular fel de mancare din India destul de curand. Se numeste "dhal", si consta intr-un fel de terci zemos de linte cu mult curry si ardei iute(contrar ideii generale, curry este un condiment foarte galben si aromat, dar deloc iute, usor dulce chiar). Se serveste de obicei cu orez fiert. Alaturi, ceaiul cu lapte (cred ca aici era ceai masala, specific indian). Cam asta am mancat 8 zile.
Localnicii mananca de obicei acest amestec de diverse glucide si proteine de calitatea a doua (plus oleaca de vitamina B12, mazarea si graul fiind unele dintre putinele vegetale care contin B12) in combinatie cu alte glucide si proteine de calitatea a doua, asa numitele "Chapati", care sunt versiunea "umflata" a "roti". Sa traduc:
"roti" sunt niste painici plate din faina de grau cu apa, nedospite, care se fac ca un fel de scovarda (nu sariti la critici, e forma corecta de singular) coapta la o plita incinsa numita "tava" (banuiesc ca etimologia e comuna, acu' intrebarea mea e daca turcii au luat-o de la ei, sau ei de la turci).
Aici eram intr-un templu sikh (multumesc de corectura, imi scapase), unde voluntarii fac "roti" si le dau de pomana pelerinilor (impreuna cu orez si dhal). Vai de ala de-o fi mancat gogoasa facuta de mine. :)
"chapati" sunt "roti", care dupa coacere la "tava" se mai pun odata scurt pe flacara, astfel incat dupa cateva secunde se umfla si se despart la mijloc.
Dealtfel aceasta combinatie aparent stupida e de fapt una foarte inteligenta: graul contine toti aminoacizii esentiali, cu un deficit de triptofan (motiv pentru care proteinele continute sunt de calitatea a doua) dar cu un continut mare de lisina;
fasolea si lintea contin toti aminoacizii esentiali cu un deficit de lisina (deci calitatea a doua de proteine), dar cu un continut mare de triptofan.
Combinatia rezultata deci se poate aproxima la proteine de calitatea intai, plus bonusul de vitamina B12, deci teoretic nu mi-ar mai fi trebuit carne. Chiar stiind toate astea, recunosc ca dupa 8 zile de dhal cu chapati si cu orez visam numai ciolane de miel...
Cand am ajuns la Leh, am avut parte de cea mai buna masa din India. Si asta pentru ca am comandat mancare chinezeasca, care, culmea, nu era inecata in ardei iute.
Nu-mi sta in fire sa mananc mancare de alta natzie decat cea in care ma gasesc, intotdeauna mananc mancare locala ( si de obicei caut "spelunci" unde mananca localnicii, acolo e cea mai autentica mancare locala - poate o sa va povestesc odata cum am ajuns eu intr-un satuc de langa Johanesburg doar ca sa mananc viermi Mopane :) ). Acum insa m-am vazut nevoita sa mananc mancare chinezeasca, dupa ce, chiar si in conditiile in care explicam clar si raspicat ca nu vreau niciun fel de ardei iute sau piper, sau orice-ar fi de genul in mancare, primeam invariabil tot ceva iute. In imagine, masa pe care am primit-o la Hotelul Grand Willow in Leh. Comandasem doar chowmin. Restul au fost din partea casei (povestea s-a repetat in fiecare seara). Patronul ma intreba de fiecare data cand ma vedea daca chiar am venit singura pe motor pana acolo :) ; apoi ma invita la o cafea in oras. L-am refuzat in fiecare seara. Stiu, sunteti surprinsi.

Sunt in concediu medical

Joi seara eram "de gardă" la birou. Adică era deja 7 şi, iar eu încă mai aveam serios de lucru. După o vizită la vecinul de celulă de alături (şi el "de gardă", cu un proiect de market research pe cap), văd că o iau un pic câş când iau curba sa intru în celulă. Mă gândesc ca sunt obosită, şi-i dau forjă în continuare. Termin pe la 9, dau să plec. Mă ridic, peisajul se ridică rotindu-se cu mine. Trec în revistă meniul. Da, am mâncat azi. Nu, nu am mâncat nimic verde sau zbatându-se. Deci nu e asta. Am baut apă. Deci nu e nici deshidratarea de vină. Din cauza unei crize poliurice anterioare trag concluzia ca e aritmia mea (sunt bradicardică, motiv pentru care uneori mai trântesc câte-o aritmie), aşa că mă concentrez şi mă bazez pe dumnezeul beţivilor să ajung la maşină. Funcţionează. (Există un Dumnezeu, cel al beţivilor. Dovada aici : http://www.youtube.com/watch?v=MBkret3rajA).
Mă sui deci în maşină, ajung acasă (mai mult printre benzi decât pe dânsele, dar era 10 seara, nu se pune). După ce iau uşa liftului în (fi)gură şi toate mobilele în picioare, mă apucă tot felul de gânduri negre cum că mi-ar fi crăpat vreun vas în cap de la cafea sau mai ştiu eu. Când îmi dau seama că oricum n-am pe cine să sun la ora aia (am câţiva prieteni pe care mă pot baza, dar de unul am profitat maxim în ultima vreme şi mi-a fost ruşine să-l sun, unul mai nou e sub papucul femeii căreia i s-a năzărit cum că ar fi ceva între noi si am ban, iar unul părea a fi la femei - era offline, reapărut pe la 5 dim- şi nu mi-am permis să-l deranjez).
Chemat salvarea nu mă coafează deloc aşa că pe principiul "la naiba, ce poa' să se întâmple" bag o bere şi mă culc.
Mă trezesc dimineaţa, şi mai să cad de pe scară (a patului, am pat suspendat). Gândurile negre cum că mi-a crăpat vas-n cap reapar, dar sunt suprimate. Dacă era asta era mult mai rau de-acu'.
Plec pe 3 cărări la serviciu (sau pe 3 benzi, cum vreţi). Noroc că toţi colegii mei sunt medici şi nu s-au pus la mintea mea. M-au luat "pe sus " si m-au trimis la doftor.
Diagnostic: Sindrom vertiginos paroxistic în criză. Pe scurt, otoliţii mei au plecat în vizită la domnul canal cohlear. Nu îi înţeleg. Eu i-am tratat cu toată blândeţea şi respectul.
Acum fac tot felul de mantre să-i conving să se întoarcă unde i-a pus mama natură.
Şi mă uit la Descoperi Cianăl.
E nostim.

Poze mai multe

Echipa fantastica: ala mic si negru (respira normal insa, altfel l-as fi poreclit Vader) este piticul atomic Raju. In pozitie de tatuc intelept a la "Ciobanasul", Dorel.
Capitza infoiata in stil Cyndi Lauper c'est moi.

Undeva la 4000 de m, aproape de Kibber (aka Aruncatii-din-deal). Nu comentez freza, graieste suficient imaginea (batea vantu', ma!).

Pe valea Spiti, la o gura de liniste.






















In Delhi, la 44 de grade.

La cererea publicului - Trantele

Din pacate nu am vreo scula de aparat foto, si uneori mai refuza sa deschida ochiul cand e trezit brusc. De unde imaginea de fanta. Aici e poza de dupa tavaleala numarul 2, cand incercam sa evaluez daca mai merge mobra si daca mi-am rupt goretexu'. Cu bluza verde, piticu' atomic Raju. Cu alb, sosind agale, Dorel.

Pun si doua poze sexi :
1. in care se vede soldul meu diafan, iar printre pistrui se poate ghici o mica vanataie
2. bratul stang, populat de asemenea de o constelatie fermecatoare de pistrui, printre care se poate ghici o vanataie discreta.
Aici am pus o poza mai mare cu partea frontala a mobrei dupa impact. Si ce-a mai ramas din amortizoarele fata. Cul, nu?

La cererea publicului - Mantrele

Mantrele sunt niste bucati de panza, pe care sunt scrise niste "incantatii"(mantre), cele mai populare fiind mantra buddhista de baza "OM MA NI PADME HUM" si inca una pe care n-a stiut nimeni sa-mi zica ce scrie. Poate daca gugaluiti aflati, eu acum cam dorm pe mine. Cert e ca li se acorda niste puteri de genul "purifica aerul" (n-am inteles daca de praf, chimicale sau spirite rele). In zona montana, unde buddhismul predomina sunt omniprezente. Pentru a functiona trebuie duse la lama, sa le recite niste mantre si sa le umple cu orez (i-am adus unui amic una, si cand a desfacut-o i-a umplut casa de orez...creca m-o fi injurat un pic. sper ca a montat-o si a curatat aerul dupa blesteme).

La cererea publicului - Stupa

Stupa este echivalentul buddhist al crucii crestine, cum ar veni. La manastirile mari sunt 8, diferite in partea din mijloc, care reprezinta cele 8 evenimente importante din viata lui Buddha (mai multe informatii aici :http://www.stupa.org.nz/ si aici : http://www.associatedcontent.com/article/1527357/the_8_great_buddhist_stupas.html?cat=34) .

Oricum, peste tot pe marginea drumului sunt gramezi de pietre, care sunt un fel de stupa construite de cei care trec pe acolo, ca o rugaciune, daca vreti.

O stupa se construieste in jurul unui bat de lemn, care trebuie sa fie dintr-o bucata. Primul nivel reprezinta pozitia in lotus, si la constructie se pun fructe si alimente incorporate in el. Nivelul urmator reprezinta corpul, in el se pun pietre pretioase. Nivelul urmator reprezinta capul. Aici se pun mantre. Conul dinspre varf are cateva spirale si reprezinta parul carliontat al lui Sidharta Buddha. In varf se pun soarele si luna, simbol al (re) nasterii si al mortii.

La cererea publicului - Panourile

Deoarece am fost certata ca nu am pus detalii si poze mai multe incerc sa ma straduiesc mai mult.
Le multumesc "poetilor" care mi-au reprosat talentul literar (lipsa lui) de asemenea. N-am de gand sa public carti (am trecut prin asta, nu e aducator de mari satisfactii, ca dovada ca nici nu mai am volumasul respectiv) , pur si simplu povestesc. Atata pot eu.
Asadar, revin cu detalii si poze.

Drumul e presarat cu diverse sloganuri moralizatoare.
Aici sunt doua exemple, ce-am apucat sa pozez.
Mai erau si altele de genul "Speed Thrills but Kills", sau "It's better to be Mr. Late that late Mr...", "Don't be a dama in the land of lama" (dama e un fel de zeu), si alte cateva legate de alcool, poate mi le amintesc.

Ca si completare, am vazut un documentar candva despre rata infectarii cu HIV in India, care e undeva pe la 30% in orasele mari. Mi se pare exagerat. O fi.

Drumul catre Khardung La : bilant final

Obiectiv principal : primul motociclist roman pe cel mai inalt drum accesibil cu vehicule motorizate din lume = bifat.
Obiectiv secundar 1 : sa nu ma tavalesc = nebifat. Doua cazaturi si un impact frontal. Bilant: cateva vanatai belea, un Royal Enfield pe nume Ben schilodit serios.
Obiectiv secundar 2: sa nu-mi rup nimic = bifat.
Kilometri parcursi Delhi - Khardung La = aproximativ 1800 din care aproximativ 1100 pe motocicleta.
Altitudine maxima atinsa = 5602 m.

La vara: Namibia.
In iarna 2010-2011: Patagonia prin Anzii Cordilieri.

Pe motor, bineinteles :)

Drumul catre Khardung La (zilele 13-14)

Ziua 13 (joi, 8 octombrie 2009): Delhi - Agra (Taj Mahal) -Delhi

Ce mult te-am iubit, Paraschivo...

Agra a fost o mare dezamagire. Deja obosita, drumul pana acolo prin traficul acela oribil m-a extenuat efectiv. In imagini exemple tipice ale modului in care sunt utilizate ricsele, care sunt ganditepentru un sofer si 3 pasageri. In dreapta se vede cum soferul sta in poala unuia din cei 3 pasageri care stau pe bancheta soferului.
Din pacate nu mi-a iesit foarte bine aceasta poza. Pe motocicleta respectiva, pe rezervor mai era un puradel, iar mama tinea un tzaca la cateva luni in brate. Cam atat despre siguranta in trafic...

Taj Mahal. Monumentul iubirii si al hotilor de buzunare. Nu m-am putut bucura de vizita, pentru ca am fost mult prea preocupata sa imi apar borseta de hoti. E mult mai mic decat imi imaginam, inauntru e un gard de sarma si multi porumbei needucati, care-si fac nevoile pe iubirea majora inchistata in monumentul maret.

Cireasa de pe pupaza: n-a fost zi in vreun oras al Indiei sa nu vad cel putin 3 cupluri de barbati care se tin de mana. La Taj Mahal era plin de ei. N-am inteles care-i faza.




Ziua 14 (vineri, 9 octombrie 2009): Delhi - Helsinki - Bucuresti.

Casa dulce casa.

In afara de faptul ca zborul de la Helsinki la Bucuresti a fost un fel de vizita in masina de spalat, nimic de povestit (vant din coada de 200 de km/ora, er, ce pot sa zic, a fost fun, mai ales lambada stewardeselor pe culoar).

Drumul catre Khardung La (zilele 11-12)

Ziua 11 (marti, 6 octombrie 2009): Leh - Khardung La- Leh (100 km)

I believe I can fly.

Am primit alta mobra, tot un Royal Enfield, dar 350 cc. Aveam sa aflu ca e mai capra decat cealalta, si mai lenesa. Asta nu avea decat oglinda de pe stanga, deci nu aveam nicio posibilitate sa stiu daca am ceva in spate, fapt care m-a deranjat serios toata ziua.
Drumul pana sus a fost foarte placut insa, fiind chiar bun primii 35 de km, ascensiune constanta pe versantul muntos, plina de curbe in ac de par. Aproape de varf, l-am reintalnit pe Mike, caruia ii promisesem un telefon cand ajungeam in Leh, insa Vodafone este restrictionat in zona Jammu-Kashmir, din ceva motive de securitate care mi-au depasit puterea de intelegere.
Pe masura ce urcam era din ce in ce mai frig, iar cu cativa km inainte de varf a trebuit sa opresc sa-mi pun manusile de goretex ca deja mainile mi-erau scutz.
Am ajuns la 5602m , cel mai inalt punct accesibil cu vehicule motorizate,undeva in jurul orei 12.
Primul motociclist roman acolo.

Am stat cam o ora sus, din care jumatate am stat la "poze cu maimuta", cum zice un prieten bun. De-a lungul intregii calatorii am fost rugata sa fac poze cu tot felul de oameni, lucru pe care l-am inteles destul de tarziu. Cert e ca la fiecare oprire se gasea cineva sa vrea "poza cu maimutza". Asta pentru ca, daca o femeie singura pe motocicleta e ceva destul de rar aici, acolo e ceva "o data-n viata". Plus ca au un cult pentru pielea alba (marea majoritate a reclamelor la creme sunt pentru creme care albesc pielea, si la femei, si la barbati) si de asemenea o fascinatie pentru parul rosu (se vopsesc cu henna, ca sa se faca rosii in cap, e considerat ceva de genul "rasa superioara"). Eu fiind roscata pistruiata cu pielea un fel de telemea cu puchi, cred ca paream un fel de extraterestru pentru ei.

Drumul inapoi a fost foarte placut, exceptand senzatia de grrr pe care o aveam de fiecare data cand ma depasea cate ceva (pentru ca nu auzeam si nu vedeam nimic in spate, n-aveam oglinda).

Ziua 12 (miercuri, 7 octombrie 2009): Leh - Delhi

Army dreamers.

Am parasit Ladakh dimineata devreme. Din cauza atentatelor din zona, in aeroport erau mai multi soldati decat pasageri, iar controlul de securitate e foarte strict.
La Delhi am nimerit in ziua celui de-al 6-lea festival pe care l-am prins in cele 13 zile cat am stat acolo, nu am reusit sa inteleg macar cum se cheama, daramite sa tin si minte (urmand ca un festival foarte mare, Diwali, sa aiba loc pe 15 octombrie). Cert e ca era un festival al oamenilor casatoriti.
M-am plimbat prin oras pe jos, si nu pot descrie senzatia decat ca infioratoare: aveam senzatia permanenta ca sunt tavalita la orice traversare de strada, imbrancitul e ceva comun, motociclete pe trotuar asisderea, mirosurile cela mai diverse ( de la prajituri la cadaverina) se succedau cu o viteza naucitoare. Cel mai ciudat e ca senzatia cumulata finala a fost placuta. Chiar mi-a placut sa ma plimb pe acolo, fara vreun motiv rational care sa explice asta.