Anzii Peruvieni pe motor. Cu anexe.

Prolog

Povestea incepe pe 13 septembrie, intr-o joi. Miercuri fusesem de garda si joia de dupa, fiind zi libera din acest motiv, mi-am dedicat-o impachetatului si bagajitului.

Juma' de valiza a fost ocupata rapid de ghetele Sidi Crossfire, niste mostruozitati create special pentru off-road, din pacate pentru mine nou-noute si din acest motiv, aveam sa aflu, complet inutile. Pai de ce? Pai pentru ca am descoperit ca, din cauza ca erau noi, nu prea puteam indoi piciorul sa schimb vitezele. Asa ca am decis ulterior ca nu risc sa ma trantesc pentru un motiv atat de stupid. Sunt asadar acum posesoarea fericita a unor ghete Sidi nou noute plimbate in Peru.

Dar sa dam drumul povestii.

Am plecat la aeroport joi seara cu ultimul tren, deoarece primul de vineri, ziua in care trebuia sa zbor spre Peru era la ora 4.22 cu sosire la 5 jumate, in conditiile in care eu aveam avion la 7. Cum experientele anterioare cu Deutsche Bahn m-au invatat ca punctualitatea nemteasca e legendara pe buna dreptate (stim cu totii ca un lucru legendar e ceva extraordinar, dar care nu mai exista de multa vreme), am decis sa nu risc. Asa ca am petrecut o noapte in aeroport. Cateva mp3-uri, cola si cheesburgeri si cateva discutii interesante cu necunoscuti, - printre care si doi romani care lucreaza la mecdonalzul de acolo - si gata noaptea. Am pornit, am zburat, am ajuns. Deoarece am vrut sa evit greseala de anul trecut (va povesteam in povestea cu Patagonia ca mi-am luat bilete mai ieftine la o companie oarecumva low-cost), mi-am luat bilete la Air France. Mi-am amitit cu aceasta ocazie de ce nu zbor aproape niciodata cu low-cost. Nu, nu de fitze. Chiar nu merita sa iti rupi cocoasa pentru 50 de euro in minus. Plus ca am vazut toate filmele pe care imi doream sa le vad si nu am avut unde, iar mancarea a fost chiar digerabila.

Ziua 1 (Vineri, 14 septembrie) - Lima

Ca sa fiu sincera, n-am mai fost buna de nimic cand am ajuns. Am facut cunostinta cu berea locala, si, oricat de viteaza m-am dat eu ca ma duc sa il cunosc personal si pe domnul ceviche, n-am mai apucat, ca m-a doborat somnul. Am dormit la un hotel din Miraflores, cartierul select al orasului (pentru ca 80% dintre hoteluri sunt acolo, si pentru ca e singurul cartier sigur din Lima). Lima este un oras de 10 milioane de locuitori (tot Peru are 28 de milioane), impartit in 43 de districte, fiecare cu primaria, taxele si alegerile lui. Este pe malul Pacificului, este innorat 6 luni pe an (iarna) dar nu ploua aproape niciodata. Toata parcurile sunt intretinute prin irigare.

Doua dintre cele mai consumate  beri in Peru, Cusquena si Cristal.

Ziua 2 (Sambata, 15 septembrie) - Cuzco. 

The Emperor's New Groove.

Am plecat din Lima dis de dimineata cu avionul catre Cuzco. Era sa pierd avionul pentru ca intre zborurile interne si cele internationale nu e niciun fel de "gard", si nimeni nu s-a uitat de fapt la biletul meu, asa ca m-am trezit la ultimul filtru, dupa ce statusem la vreo 5 cozi, ca de fapt statusem la zboruri internationale. Da-i, fugi, alearga, intreaba. L-am prins.

Un zbor de aproape 2 ore, cu imaginea Anzilor sub nas.

Aterizarea a fost foarte interesanta. Deoarece Cuzco e intr-o vale-adanca, vorba cantecului (Cuzco e la 3300 m, inconjurat de masivuri muntoase cu mult peste atata), aducerea avionului la nivelul necesar aterizarii a constat intr-un fel de plonjeu catre pista. Vecina mea de scaun s-a ofilit vizibil cateva secunde si, ca sa fiu sincera, daca nu vedeam aeroportul in stanga inainte de virajul 3 cred ca o bagam si eu un pic pe maneca.

La aeroport a venit sa ma ia Alex, baiatul de la care am inchiriat motoreta. Aveam sa aflu cu stupoare ca a omis cateva aspecte privind turul: aveam sa fim "numai" 10 oameni, si urma sa dorm cu cineva in camera. Sa fim intelesi, niciunul dintre aceste detalii minore nu fusese adus pana atunci in discutie, eu fiind convinsa ca o sa fiu singura. In fine, imi zic in mintea mea ca nu e chiar asa de rau, mai cunosti oameni, mai aia.

Buooooooon. Si ajung la hotel, ma instalez, plec in explorare. Prima zi n-am vazut mare lucru ca a durat ceva pana m-am orientat in spatiu. Am vizitat piata centrala - Plaza de Armas - si am luat contact cu "aromele" locale. Ma refer aici la localnici, atmosfera, mancare.

Statuia din centrul Plaza de Armas, Cuzco

Copil din Cuzco

De mancat am mancat la un restaurant din centru - Limo. Bineinteles ca am luat ceviche, pisco si un desert pe baza de porumb. Va tot bat la cap cu ceviche, dar ce mai e si bazaconia asta? Pai ceviche e mancarea traditionala peruana. Deoarece e pe malul Pacificului, pescuitul si mancarea pe baza de peste si fructe de mare sunt la mare cinste ca sa zic asa. Insa, deoarece transportul in zonele muntoase era destul de anevoios, incasii marinau pestele si fructele de mare in suc de lamaie si diverse feluri de ardei iute. Asa s-a nascut ceviche.

Unul dintre multele feluri de ceviche.

 Daca va intrebati ce sunt boabele alea, da, e porumb. In Peru exista circa 3000 de feluri de cartofi si cam 30 de feluri de porumb. Cel mai popular este cel cu bobul mare. Si cand zic mare ma refer la un bob cam cat unghia de la degetul mare. Poate un pic mai mare.

Cateva dintre varietatile de porumb: bob jumate rosu jumate negru, bob albastru, bob urias, bob minuscul, bob lunguiet, etc.

Porumbul violet (Morado), din care se prepara o bautura foarte gustoasa, Chicha Morada

Am baut si un Pisco - am mai povestit despre el cand am venit din Patagonia - nu m-am omorat dupa el nici atunci, nici acum, ca sa fiu sincera. Din partea casei am primit cartofi prajiti in coaja cu trei feluri de sosuri: usturoi, chili si guacatay (chestia verde). Acu', ori mi-era mie foame, ori cartofii aia erau al dracului de gustosi.

La desert a, avut inspiratia sa cer o prajitura de capsune marinate in sos de porumb. Bai fratilor, m-a marcat pe viata! Absolut geniala!

Am cautat vreo 3 ore o pereche de incaltei comozi, pentru ca am plecat ca o garofita numai cu ghetele de motor si aveam deja cate 6 degete la picioare. Spre surprinderea mea, desi localnicii sunt micuti, in magazinele cu bocanci si adidasi nu gaseai marimi sub 39. Pana la urma am gasit niste bocanci numarul 36 made in Brasilia care imi erau cam mari, dar comozi. 127 soles. Un chilipir, avand in vedere ca masa la restaurant a fost aproape 100 de soles.

(Moneda  peruana este el nuevo sol, pe scurt sol/soles. Rata de schimb e 2,57-2,62 soles pe un dolar. )

Am plecat apoi in explorarea orasului. Lucru pe care l-am facut si in...

...Ziua 3 (Duminica, 16 septembrie) - Cuzco

O sa pun doar poze cu explicatii pentru ca nu am foarte multe in rest de povestit.

Manifestare militara in centrul Cuzcoului. De remarcat statura impozanta a militarilor (cred ca cel mai inalt avea vreo 1,62 m). Nu e nimic neobisnuit, majoritatea localnicilor sunt mici de statura.

Infuzie de coca. Potiunea magica: potrivit localnicilor, te vindeca de artrita, rau de inaltime, osteoporoza, insuficienta renala si inca cateva alte boli pentru care medicina moderna cheltuie averi sa gaseasca leacul.

Demonstratie de dansuri populare la centrul de arte native din Cusco. Toate melodiile erau aproximativ la fel, singurele variatii semanand izbitor cu melodia din "cei trei purcelusi" sau diverse arii celebre de opera. In orice caz, am admirat sincer marea varietate de costume populare, pentru care am decis ca voi face o sectiune separata la sfarsit. 

 La centrul de arte native m-am intalnit cu un olandez, Hanz, care calatorea si el singur, un estonian, Tauri si doua surori din Frankfurt ale caror nume le-am uitat. Din pacate nu am facut schimb de adrese de mail. Hanz era in vacanta, Tauri venea din Australia unde lucrase un an iar fetele erau studente si venisera sa isi imbunatateasca spaniola.

Unul dintre zidurile vechi ale orasului. Asa dupa cum stiti, incasii nu foloseau initial mortar, realizand constructiile pe baza imbinarii perfecte a pietrelor. Intr-o zona seismica, eu zic ca au realizat ceva daca inca mai sunt acolo.

Poarta veche a orasului, realizata de spanioli dupa cucerire.

Detaliu cu zidul si imbinarea perfecta a pietrelor.

Localnici, imbracati in costume populare pentru manifestarea militara.

Plaza de Armas, cu steagul Peru-ului si cel al orasului Cuzco. Nu, nu e steagul gay. Se observa in fundal inscriptia "Viva el Peru" scrijelita pe un deal.

Copii imbracati in uniforme militare la parada militara.Si da, cutitul parea a fi adevarat.

Un copil purtand mandru steagul Peru-ului.

Copil pe o strada din Cuzco.

Craniile deformate, specifice incasilor nobili. Deformarea se facea prin aplicarea inca de la nastere a unor scanduri care presau capul pana la deformarea ireversibila. Cu cat capul era mai tuguiat, cu atat era mai nobil posesorul.

Trepanatii reusite acum 2000 si ceva de ani. Craniile prezinta urme clare de vindecare. Trepanatiile se faceau cu anestezie (extract de coca) pentru infectii, sangerari post-traumatice iar rata de supravietuire era de 60%.

Un Iisus cam sinistru - Muzeul de Arta contemporana.

O localnica - m-a vanat si m-a porcait vreo 5 minute pe motiv ca i-as fi facut poza fara sa-i dau bani. Eu de fapt fotografiam peretele. Pana la urma i-am dat un Sol, l-a luat si a plecat. A urmat randul meu s-o urmaresc si s-o porcaiesc, ca, daca tot i-am dat un sol, macar sa ii fac poza. S-a oprit 2 secunde si a plecat, de-aia poza e un pic miscata.

Localnice. Din fericire nu m-au vazut ca le-am facut poza, ca sigur ma vanau si astea sa le dau bani.

Plaza de Armas noaptea.

 Ziua 4 (Luni, 17 septembrie) - Cuzco - Saqsaywaman - Andahuaylillas - Cuzco

Ultima noapte de liniste, intaia zi de trotineala.

Ne-am intalnit cu totii la ora 2 dupa amiaza sa ne cunoastem si sa ne luam in primire trotinetele. Aproape toti aveam Honda Falcon de 400, a mea, numarul, 5 fiind instantaneu poreclita Margareta. Nu ma intrebati de ce, asa mi-a venit.

Grupul consta din:

 -  Ilse si Alexandre, brazilieni, sot si sotie, el jumatate cat ea, si nu era deloc vreun micut. Ea din parinti nemti, vorbea bine nemteste. Cu ei in grup inca doi brazilieni, Oswaldo si Wilson. Toti cu experienta lunga in motociclism (unii aveau motor de dinainte sa ma nasc eu). 

 - 3 spanioli: Carlos, Miguel si Joaquin. Carlos cu experienta de peste 15 ani in off-road, Miguel ceva pe acolo, Joaquin (50 si ceva de ani) isi luase carnet cu o luna in urma special ca sa vina aici.  Tot respectul.

- 2 americani, Daphne, motoreta de 16 ani, si Ben, varul ei cu experienta de cativa ani. 

- Eu, care am zis merci ca exista Joaquin, ca altfel eram cea mai varza din grup. 

Alex (organizatorul) ne explica cum o sa fim impartiti in 2 grupuri, unul cu experimentati (majoritatea) si unul cu "incepatori", din care urmau sa faca parte Joaquin, Ben, Ilse  (fara mare experienta off-road) si  eu. Pentru ca, nemergand vreodata in viata mea in grup, imi inchipuiam ca sunt varza, asa ca am ales sa merg in grupul de incepatori.

Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, aveam sa constat ca de fapt e un singur grup si ca unii dintre cei din grup vad treaba asta ca pe un fel de concurs (depasiri pe dreapta, depasiri in curba, etc). No bun, imi zic, asta e, trebuie sa fiu mai atenta si gata.

Bun, si vine momentul adevarului. Ma sui pe Margareta, pornim. 

Ba manca-v-as viata voastra, in primele 30 de minute am crezut ca fac accident vascular la infarctul inimii de vreo 5 ori.

Pai in primul rand ca motoreta asta se inclina al dracului de greu, motiv pentru care era sa ratez prima curba mai serioasa si sa imbratisez entuziast camionul de pe contrasens. Frana pe spate tinea numai daca ma urcam pe ea cu avant iar schimbatorul de viteze era undeva in slavi, incat trebuia sa sutez ca sa schimb vitezele. In fine, primele ore m-am confruntat de cateva ori cu perspectiva foarte reala a unei insuficiente sfincteriene, insa mi-am impus sa ma calmez si sa ma bucur de peisaje. Nu mi-a iesit, dar macar mi-am impus. 

Am ajuns intreaga la Saqsaywaman, unde am fost singura care a intrat pentru ca imi cumparasem bilet din Cuzco, ceilalti nu au fost interesati de vizitarea ruinelor. Biletul, care costa vreo 130 de soles era de fapt pentru mai multe muzee si saituri arheologice din zona Cuzco, iar eu mi-l cumparasem si vizitasem deja tot ce era de vizitat in Cuzco.

Poarta de la Saqsaywaman

Vedere de ansamblu Saqsaywaman. Da, venea ploaia.

Vedere de pe ruinele de la Saqsaywaman

Vedere de pe Mirador Taray. Costumul era inca frumos si cu culori bine definite.

Localnici in piata locala.

Una dintre multele tarabe unde se vindea mancare.

Porumb, cartofi, fasole.

M-am uitat vreo 10 minute ca la vitelul la poarta nou incercand sa ma dumiresc de ce ar vinde cineva pietre de rau la kilogram. Aveam sa aflu ca nu sunt pietre, ci o rasa de cartofi care sunt deshidratati pentru a rezista mai mult timp.

Piata din Andahuaylillas unde am oprit sa vizitam o biserica. Era inchisa.

Marfuri locale.

Am mancat la o hacienda foarte draguta.

Seara am beneficiat de o "Welcome Dinner" la restaurantul Don Antonio, unde este si o scena pe care evolueaza artisti locali: tot felul de Beethovenuri, Vivaldiuri si Bachuri fluierate la nai, pe care danseaza aproape isteric niste localnici costumati in incasi. Showul este ciudat de placut - orice motiv pe care l-as gasi pentru asta fiind complet nepotrivit, insa, la naiba!

Drumul de intoarcere consta intr-un fel de "the fast and the furious" prin traficul peruvian, care este asemanator cu cel din India: nimeni nu respecta niciun fel de reguli, si toata lumea claxoneaza in continuu, fara niciun motiv aparent. Pentru prima data ma simt stapana pe motoreta, si fac un slalom de zile mari prin trafic, ajungand la destinatie dupa conducatorul grupului, Chris, Daphne si Carlos. Daphne avea sa insiste tot restul calatoriei sa fie a doua, la concurs cu Carlos, si deoarece amandoi mergeau foarte bine nu am de ce sa-i condamn. Spre surprinderea mea, mai tot timpul aveam sa ajung eu a patra, sau, uneori a cincea dupa ei si Miguel, chiar si (de fapt, mai ales) pe portiunile off-road.

In seara aceea urma sa dorm cu Daphne, insa, spre norocul meu unul dintre spanioli a vrut camera single, motiv pentru care Ben a ramas singur in camera iar Daphne s-a mutat cu el. Situatia s-a repetat din fericire aproape in fiecare seara. 

Aveam sa ma imprietenesc repede cu americanii, niste oameni surprinzator de dezghetati, care desi nu lipsiti de o doza de aroganta specifica (doza mica, trebuie sa fiu corecta) s-au dovedit a fi niste interlocutori placuti (bine, habar nu aveau ca Romania e o tara, in schimb Transilvania era), dar in rest au dat dovada de o inteligenta bine cultivata. Daphne nu s-a sfiit sa declare inca din primele minute ca e "pe invers", si am admirat sincer naturaletea cu care isi povestea mici experiente amoroase si diverse intamplari de viata. Oricum, o fiinta extrem de placuta si cu care am avut discutii la fel de placute. Ben s-a dovedit a fi un tocilar adorabil, genul ala care emana neajutorare. Ochelari fara de care nu vedea nimic (avea 4 perechi de rezerva), slab mort dar atent la ce mananca sa nu se ingrase, pasionat de sport si primul la wi-fi. Ah! Si mai era si balbait. Adorabil.

Ziua 5 (Marti, 18 septembrie) - Cuzco - Pisaq - Urubamba - Ollantaytambo - Moray - Maras - Urubamba (310 km, mare parte off-road. Dupa calculele mele nu au fost chiar atatia kilometri, dar neavand alta estimare o sa pun peste tot estimarea oficiala).

Pe urmele incasilor 

 Ne-am oprit intai in drum spre Pisaq intr-un satuc cu o biserica foarte veche. Vremea era buna si drumul, desi off-road era inca decent. Din cand in cand mai aparea cate un magar, sau cate un caine de prin cate-o curba, dar nimic de care sa te plangi. Drumul serpuia frumos printre bananieri incarcati si copaci cu avocado cat pumnul de urangutan.

Inscriptie de pe peretele bisericii. Adevarul e ca la ce toalete aveau, peretele unei biserici e extrem de tentant cand vine vorba de scapat de fluidele corporale in exces.

Imagine din interiorul bisericii.

Piata locala

 Aveam apoi sa ajungem la Ollantaytambo, singurul sait pre-Columbian inca existent cu planificare urbana.

 Dupa ce m-a batut vantul de am crezut ca raman surda pe ruinele de la Ollantaytambo am plecat spre Maras, o zona de exploatare salina. Din munte curg izvoare sarate, amestecate insa cu tot felul de alte saruri toxice, motive pentru care sarea nu este comestibila. Este adunata si dusa spre purificare undeva in alta parte.

Mobrele parcate frumos in fata salinelor.

Am luat apoi masa la un restaurant in aer liber. Aici am mancat prima data "cuy" - porcusor de guineea. Gras, fara un gust special. Nu m-am omorat dupa.

 Am ajuns apoi, printre hartoape, rauri, gropi, caini, porci, magari, vaci, busteni si multe alte feluri de obstacole imaginabile la Moray, un loc extrem de interesant. Deoarece incasii traiau la altitudini considerabile iar plantele nu prea agreau aceste medii, s-au gandit ei sa aclimatizeze plantele. Si cum faceau asta: construiau niste terase,asa cum vedeti in imagine, care realizau un microclimat, fiecarei terase corespunzandu-i cateva sute de m altitudine. Si asa aclimatizau diverse plante pe care apoi le cultivau. Baieti destepti, ce pot sa zic!

Am pornit apoi voiniceste pe un drum absolut rupator de organe interne. Aici s-a produs si prima victima: Ilse a luat contact cu solul peruvian, si desi nu era foarte grav ranita a refuzat sa mearga mai departe calare. Motoreta a fost urcata in camionul cu scule si bagaje si acolo a intepenit pana la final. Oricum, discutand cu Chris, liderul grupului, aflam ca, de obicei (aproape intotdeauna) cineva isi rupe ceva in tura asta. Ba chiar s-a apucat sa ne povesteasca vesel si plin de verva cum data trecuta au trebuit sa cheme elicopterul sa-l duca pe unu', saracu', la spital. "Dar nu a fost grav, fractura deschisa la picior". Linistitor.

Asteptand la o rascruce sa vina restul grupului.

Weeee!!!

Un prim plan cu drumul. Stiu, nu pare mare scofala, dar sincera sa fiu eram ingrijorata ca o sa fac vreo torsiune de ovar.

La un moment dat, dupa ce de adunam care de prin praf sau alte alea, pornim voiosi (aiurea, eram toti cu fesele bine fezandate) mai departe. Cand tocmai ne anuntase Chris ca mai avem cam juma de ora, Hopa!, ce sa vezi! Drumul se continua brusc cu un canal de vreo 2/3 metri, al carui capat nu-l gasim, oricat ne-am straduit. Asa ca ne intoarcem cu mobrele intre picioare inapoi si cautam alt drum. Intr-un final ajungem in Urubamba, unde am innoptat.

Drumul merge merci inainte, dar exista un mic inconvenient: un ditamai canalul.

 

Ziua 6 - Miercuri, 19 Septembrie: Valea Sacra - Santa Teresa -  Machu Picchu (200 km, majoritatea off-road)

Let's do the twist!

Ziua a inceput ametitor cu un drum constand in 80% din curbe, majoritatea in ac de par. Dupa ce initial am cam strans din buci (nu ma impacam deloc cu Margareta si pace!), dupa cateva zeci de minute m-am invatat cu ea si i-am dat blana, astfel incat am ajuns la Abra de Malagas (4330 m) a patra, dupa liderul grupului si cei doi competitori ai grupului. Am fost chiar felicitata pentru cat de bine merg, lucru care m-a surprins, dar hei!, pot primi un compliment, nu?

Desi eram destul de sus, nu mi-a fost foarte frig, din contra. Desi scosesem dublura costumului, cand am ajuns sus ma simteam ca o meduza in ghiveci: Lipicioasa intre niste pereti noroiosi.

















A urmat apoi o portiune la fel de plina de curbe, numai ca off-road. Si ca sa faca lucrurile cu adevarat savuroase, guvernul peruan tocmai renova o portiune destul de mare din drum. Asta inseamna turnat gramezi de pietris. Asta inseamna aderenta zero. Oricum, partea amuzanta e ca, la un moment dat ne opriseram ca era trafic dirijat, si nush cum se face ca eu eram asa mai izolata de restul grupului. Oricum, nenea cu camionul cu pietris si-a continuat netulburat treaba netinand cont de prezenta mea, si, oricat am protestat eu, a continuat sa toarne pietris peste mine si motoreta. Pana am pornit eu mobra si m-am carat eram deja parte integranta din drumuri si poduri. Un fel de Ana lui Manole.

Era un pic de praf...

Am oprit la un moment dat la un fel de restaurant sau ceva, pentru ca eu si Daphne nu mai puteam...stiti voi. Baietii n-aveau nicio treaba, faceau un pas mai la stanga, si hopa, gata! Dar noi? Pot sa va zic ca toaleta era o cocioaba de carton, dar avea scaun de toaleta. Una era cu de-ala turcesc, una cu de-ala normal. Imi fac curaj si ma inghesui in cel normal. Cat stateam eu acolo ciucita, incercand sa tintesc spatiul interior al ovalului, vine proprietareasa si incepe sa azvarle apa pe toaleta turceasca de alaturi. Bineinteles ca toata zoaia aterizeaza pe bocancii mei. Incep sa urlu disperata. Tanti apare senina la usa mea (usa de-aia 3 sferturi), baga un ochi si zice "sorry", doar ca peste 2 secunde sa azvarle inca o galeata de febra galbena, difterie, hepatite si alte ebole pe bocancii mei. Eu, care nu pot sa deschid sfincterele nici daca se inchide usa etans, daca stiu ca e cineva dincolo de usa, am inlemnit cu detrusorul in spasme dureroase. Noroc ca simtul mirosului e foarte adaptabil si n-am lesinat pana s-a dizolvat tanti din peisaj. Am iesit transpirata si in chinuri dupa vreo 20 de minute numai ca sa o aud pe Daphne facand haz de necazul meu. No, bine ma!

Bine ati venit la singura toaleta pe o raza de 200 de kilometri. Va spalam si bocancii gratis.

Ratele din spatele budei, viitorul fel principal al restaurantului, probabil.

Dupa amiaza am ajuns in Santa Teresa, unde am lasat trotinetele si de unde am luat trenul catre Aguas Calientes, urmand ca a doua zi sa luam inca un autobuz catre Machu Picchu. Din pacate nu se poate ajunge cu motocicleta pana acolo.

Nu stiu cat de bine se vede, dar imi puteam stoarce, la propriu, bluza de pe mine.

Am facut poza deoarece mi se parea ca sunt crunt de murdara. De-as fi stiut...

Poza din autobuzul catre Hydroelectric de unde aveam sa luam trenul catre Aguas Calientes.

Gara de la Hydroelectric. Cand nu e tren in gara e piata.

Locomotiva. Compania care gestioneaza trenul este Orient Express. N-ai zice...

  Trenul a plecat, a ajuns la ametitoarea viteza de vreo 25 km la ora, apoi s-a oprit brusc, apoi s-a intors, apoi a luat-o iar in sensul initial. Nu era decat o linie de tren. Si in ziua de azi ma intreb care a fost sensul manevrelor. In fine. Am ajuns in Aguas Calientes si am mers sa mancam care cate ceva. Eu am mancat peste, dar Carlos a comandat delicatesa locala.

Cuy-porcusor de guineea, gatit traditional, cu cap cu tot.

Caine vagabond in restaurant. Sunt peste tot, ca si pisicile, de altfel.

Ziua 7 Joi, 20 septembrie - Machu Picchu - Aguas Calientes - Santa Teresa

Minunea Lumii, muica!

Ne-am trezit cu noaptea in cap, pentru a prinde primul autobuz, deoarece e atata masa de turisti incat practic nu poti face poze. Ghidul nostru ne-a propus varianta 5 dimineata, cu care am fost cu totii de acord. Cand am ajuns la statia de autobuz era deja o coada interminabila, asa ca ne-am urcat de fapt in al saselea sau al saptelea autobuz. Am ajuns pe la 6 jumate la Machu Picchu.

Legenda spune ca incasii au ales acest loc deoarece profilul muntelui seamana cu un profil uman.

Am bantuit pe acolo cateva ore, ascultand povesti, teorii si legende. In spaniola. Spre suprinderea mea chiar am inteles.

Grupul vesel (inca)

Templul din Machu Picchu reprezentand cele 3 trepte ale existentei.

Templul lunii si cel al soarelui

O poarta din cetate

Aceeasi poarta, cu Anzii pe fundal.

Toaleta.

Secretul longevitatii cetatii: 60% din cetate e ingropata in sol, realizand un sistem foarte eficient de drenaj al torentilor rezultati din ploi.

Pasari deasupra cetatii

Mi-era foame.

Eu si cu Carlos am ales sa nu mergem cu autobuzul inapoi, ci am luat-o pe poteca veche a incasilor. Eu una pentru ca speram sa vad colibri. Teoretic un drum de 2 ore, pe care noi l-am facut intr-una, deoarece Carlos era, ca de obicei, in competitie, m-a alergat ca pe hotii de cai, mai sa-mi rup picioarele pe acolo. Ce poze, ce colibri! Hai, ca nu avem timp!

Poteca prin jungla inapoi in Aguas Calientes.

Un pod inainte de intrarea in oras.

Am plecat inapoi catre Santa Teresa, unde seara am plecat la niste bai termale locale. Deoarece majoritatea au fost foarte sceptici, m-am trezit singura doritoare, impreuna cu Ben. Surpriza insa a fost maxima: apa era extrem de curata (se vedea clar fundul apei), era calda, chiar fierbinte intr-unul din bazine, aveau vestiare pazite, dusuri, iar deasupra bazinelor era o stanca abrupta plina de vegetatie si roind de colibri. Din pacate nu am avut niciun aparat foto la mine.

Ziua 8 - Vineri, 21 septembrie Santa Teresa - Quillabamba (150 km off-road)

Where is osWaldo?

Am pornit relaxati inapoi catre valea sacra, urmand sa parcurgem o parte din drumul intortocheat si plin de rauri pe care veniseram, pentru ca apoi sa viram spre Quillabamba. Un drum, teoretic, de doar 2 ore, urmand ca sambata sa parcurgem ca 300 de km (8 ore) off-road, din cauza lipsei de cazare.

Incepeam sa devin mormanul de jeg intarit care avea sa ajunga la destinatie duminica.

Pe drum ne-a prins o mare ploaie, care, combinata cu traversarea unor rauri in care ne-am scufundat mult peste nivelul bocancilor, a rezultat intr-un efect de murare colectiva.
 Ne-am oprit apoi sa bem cate ceva. Eu fierbeam ca un ou la clocitoare la vreo 50 de grade in costum, deja bausem vreo 2 litri de gatorade si simteam ca ma ofilesc definitiv.

Dupa o mica pauza am plecat mai departe spre Quillabamba, numai ca sa constatam dupa vreo 40 de minute ca l-am pierdut pe Oswaldo. Cautarea febrila a durat vreo ora si ceva, timp in care noi am stat si ne-am copt in costume intr-un catun la cateva minute de destinatia finala, numai ca noi nu stiam asta. Intr-un final Oswaldo (singurul posesor de GPS din grup) a fost gasit pe un drum paralel, si am pornit fericiti catre Quillabamba.

L-am gasit pe Oswaldo!

Jegosi, fierti, leoarca.

Ziua 9 Sambata 22 septembrie (300 km off-road): Quillabamba- Lares Hot Springs

Agonie si extaz

Am plecat cu noaptea in cap deoarece din cauza lucrarilor de reparare a drumurilor acestea erau inchise incepand cu ora 7, deci trebuia sa trecem de portiunea in lucru pana atunci. Drumul este absolut fantastic, desi sunt portiuni in care simt ca ficatul imi inghesuie emisferele cerebrale in crestetul capului.

Din pacate, din cauza grabei, dar si a lipsei de siguranta daca opream (praful era asa de dens incat uneori nu vedeam nici macar un metru in fata) nu am prea oprit sa fac poze. Oricum, in 8 ore de mers off-road am avut timp sa traversez toate etapele agoniei. De la dureri de fese fezandandu-se incet, la fiert in costum la cam 50 de grade, la frig si inghetat ochi in cap, pietroaie cat mingea de basket, rauri in care ne scufundam jumate, porci, vaci, curcani, caini, capre, lame, alpacas, etc. Am un video facut de Daphne absolut mortal cu un curcan care-l vaneaza pe Carlos, in timp ce acesta, furios ca nu poate merge mai departe din cauza vietatii, il injura si-l ameninta cu frigarea. 

 Video aici

si aici

Drumul, praful...

 Am oprit sa mancam la o bodega pierduta prin coclauri. Variantele: pui sau pui. Morti de sete, am luat care ce suc a apucat, numai ca sa constatam ca absolut toate bauturile erau expirate de cateva luni bune. 

 

Am profitat de soarele arzator ca sa ne punem troacele la uscat

 cat am mancat si am baut sucuri expirate.

Unul dintre raurile traversate. Pare mic, asa-i?

Nu era chiar asa mic...

Am ajuns spre seara in Lares, unde ne-am cazat la singura Hostelerie pe o raza de cateva sute de kilometri. Aerul era extrem de umed, era racoare si geamul nu se inchidea. 

Lares mi s-a parut un loc foarte special. Un fel de satucurile din Himalaia, insa fara sentimentul de liniste spirituala, si cu o umezeala mult mai mare in aer. Peste drum de locul unde eram cazati trona o cladire pe care scria mare "Hotel", dar care nu mai avea niciun geam, si prin gaurile unde fusesera candva feresti se puteau ghici tot felul de obiecte ingramadite, de la frigidere de tip Fram, dar nu atat de albe, pana la animale impaiate si bucati de bananier.

Am mers la Baile termale locale, Hot Springs, unde apa era plina de saruri, mirosea a sulf si erau o gramada de localnici care se spalau la dusurile de langa bazine. Nu asa de spectaculos ca in Aguas Calientes, dar a facut bine la cocoasa.

Oswaldo in drum spre baile termale. A mers pe motoreta Ilsei, care era fixata perpendicular pe directia de mers, si arata absolut hilar cu prosopul in cap si deplasandu-se de-a latul drumului.

Lares Hot springs

Inutil sa zic ca erau leoarca, si ca sperantele mele ca le voi putea usca s-au spulberat imediat cand am vazut unde suntem cazati, nu?

Am impartit camera de 5 paturi cu Ben si Daphne, petrecandu-ne cateva ore din seara chinuindu-ne sa ne amintim care e capitala Canadei. Nu ne-am amintit. A doua zi am intrebat tot grupul. Nu a stiut nimeni. Mda, pretul pe care trebuie sa-l plateasca pentru faptul ca la ei in tara nu se intampla niciodata nimic.

Ziua 10 - Duminica, 23 septembrie Lares - South Corridor - Cuzco (200 km asfalt/off-road)

This could be the end of a beautiful friendship

Ultima zi a turului cu motocicleta. Am plecat din nou dis de dimineata, pe o vreme crancena, urcandu-ma cu greu in costumul ud leoarca, bocancii uzi leoarca si manusile la fel de murate.
Toata dimineata a plouat marunt, si, daca exista un avantaj -  macar nu mai riscam sa pic de pe drum pentru ca nu-l vedeam din cauza prafului - dezavantajul s-a ivit in nenumarate ocazii in care mi-a plecat spatele. Asa ca am decis sa-i dau blana si...ce-o fi o fi.
Drumul trecea prin trecatoarea Abra de Lares la 4461 m catre Calca, unde am ajuns complet inghetata, la modul ca nu puteam indoi degetele sa apas ambreiajul.

Ceata si frig catre Abra de Lares

Arat chiar curatica, asa-i? Eram uda leoarca de fapt.

Incercari (inutile) de incalzit degete.

Ploua infernal....

Noroi, pietris, curbe...

Incepusem sa ma dezghet.

Incepusem chiar si sa ma usuc!

 Am ajuns la intersectia cu asfaltul in primul grup, mult inaintea celorlalti. Am avut chiar timp sa ma urc pe niste stanci si sa fac pipi.
 Ei bine, exact cand am ajuns la portiunea asfaltata spre Cuzco, Daphne a facut pana (tocmai trecusem de o portiune absolut crunta de drum, efectiv am mers numai in picioare pentru ca imi storceam bijuteriile regale...stiti voi).

 A doua pana a grupului, prima a fost in urma cu cateva zile insa am uitat cine si cand.

Am oprit apoi la un targ langa Pisaq de unde am cumparat care ce a apucat. Eu mi-am luat porumb urias fiert.

 Bineinteles ca nu lipseau localnicii care pozau cu miei, lame, capre, porci, care ce avea, in brate. La un moment dat Daphne a platit doua pustoaice sa le faca poza, iar Ben le-a facut si el (si eu, dar pe mine nu m-au vazut). Sa fi vazut nenica vanatoare dupa Ben sa le plateasca pentru ca le-a facut poza! Pana nu le-a dat Daphne 2 soles nu i-au lasat in pace. Bine, poza a meritat, e absolut isteric de amuzanta.

The Nose Picking Picture

Si urmarea...surprinsa de mine.

Marfuri in targul din Pisaq

Cactusi in Pisaq

Am oprit apoi in drum spre Cuzco pentru o penultima poza de grup .

Urmand ca ultima poza de grup sa o facem in Plaza de Armas din Cuzco. Poza care a iesit mult mai spectaculoasa decat ne-am asteptat, deoarece ne-am nimerit in acelasi timp cu reuniunea unui grup de Harleysti de prin zona. Vreo juma de ora am devenit brusc vedete locale, se adunase lumea ca la urs, care mai de care sa faca poze cu cat mai multi. Spre surprinderea mea trotinetele de teren au parut sa aiba mai multa cautare, probabil din cauza faptului ca noi, jegosi, murati si vai mama noastra nu paream la fel de inspaimantatori ca harleistii tatuati si cu pitipoancele silicoante atarnate de cocoasa.

Aventura pe doua roti s-a incheiat aici.
Seara, asa cum fusese pactul, am bagat cu totii whiskey si tigari de foi (ne-a fost rau tuturor, deoarece nimeni din grup nu fuma).
Urma sa o ia fiecare pe drumul lui. Unii la rafting, eu la Nazca, altii isi intalneau familiile si refaceau tot traseul dar cu autobuzul, altii mai departe cu trotinetele (Ben si Daphne).

 

Ziua 11 Luni, 24 septembrie Cuzco -Nazca (660 km) si ziua 12, marti 25 septembrie, Nazca.

M-am trezit de dimineata ca sa am timp sa fac bagajele, sa preadau trotineta si eventual sa imi iau ramas bun de la drumeti.
Ne-am intalnit la micul dejun, am mai povestit una alta, apoi ne-am despartit definitiv. Eu am plecat spre autobuz, ceilalti care pe unde.
Calatoria cu autobuzul nu a fost deloc ce am asteptat. In primul rand ca mi s-a spus ca dureaza 9 ore - a durat 15. Apoi, imi inchipuiam ca e vreun harb de-ala de face lumea naveta cu el. Ei bine, nu! Compania Cruz del Sur este orientata catre turisti, si din acest motiv autobuzele au niste scaune cat pentru negresele din Harlem, internet la bord, plus mancare servita ca-n avion.

Am avut locul de la etaj de deasupra scarii. Nimeni in spate, nimeni in fata, nimeni in lateral, geam peste tot. Boierie.

Am ajuns la Nazca pe la 3 dimineata, insa am dormit ca o valiza in autobuz.
Orasul e in desert, principala sursa de venit sunt minele de aur din zona, pe locul doi fiind agricultura, dar nu ce stiti voi ca se cultiva de obicei, ci niste ganganii, conchilla, folosite (doamnelor, tineti-va bine) la colorat cosmetice. In special rujuri.

Casele sunt, ca mai peste tot in Peru, vorba unui amic - in stil Machu Picchu, adica neterminate.

 Comertul e la fel ca peste tot: gaini langa sucuri, langa chiloti, langa chipsuri, langa servetele. Traficul insa mai claxonos ca in alte parti. Am o filmare cu un nenea cu un harb care merge pe strada, strada e complet goala, el merge cu 20 la ora si se uita concentrat in fata (nu e nicio intersectie) si claxoneaza compulsiv.

M-am trezit la 9 ca sa plec sa vad desenele de la Nazca. Spre surprinderea mea lumea nu prea a auzit de ele, si nici foarte multi turisti nu erau. Si aia care erau auzisera majoritatea fie cand se interesau de Peru, fie chiar acolo.
In fine, eu care tin mortis sa le vad de cand eram copchil eram toata un entuziasm, de cred ca se uitau oamenii aia la mine ca girafa la girofar. Si-am zburat, si le-am vazut. Nu pe toate, cele de la Palpa nu se "survolau" in perioada asta a anului, habar n-am inteles de ce.

O floare-soarelui in desert, langa aeroportul de la Nazca.

Am zburat impreuna cu (evident 2 piloti) de la stanga la dreapta: Canadianca Yoko, un englez, o australianca si o elvetianca.

Turul a inclus cele ce urmeaza, in ordine:

Interesant slogan, ce pot sa zic...Probabil ca exista si un desen mai putin cunoscut intitulat "Oftatul".

Colibri

Steaua

Condorul

Fregata

Balena

Nimic, doar desert insa culorile mi se par ireale

Cainele

Maimuta

Paianjenul

Papagalul

Orasul, vazut de sus. Se vede clar ca aproape toate casele sunt neterminate.

Dupa ce m-am intors de la aeroport am plecat sa vizitez niste apeducte incase si o piramida.
Abia am apucat sa mananc, intr-o spelunca plina de localnici. I-am zis lu doamna chelner sa imi aduca repede, frate, in 5 minute se prezentase cu snitelu' si cartofii.

Am plecat apoi cu ghidul pe niste coclauri de am crezut ca gata, acum imi ia gatul si ma lasa prin desert. Dar nu, intr-un final am ajuns la apeducte, care erau pline de pungi, sticle si alte gunoaie. Mi s-a facut mila si m-am apucat sa le adun (plus ca dadeau urat in poza).

Izvoarele erau singura sursa de apa a incasilor. In regiunea Nazca sunt cateva sute de apeducte.

Copacii Huangaro sunt specii cheie in desert. Civilizatia veche a disparut, se pare, datorita exploatarii in exces. Cel din imagine (asa zicea ghidul) are mai mult de 2000 de ani. Asta e o radacina.

Ne-am facut poza la automat, si ultima clipa mi-am dat seama ca eu nu intru in poza, de unde plonjeul.

 Ghidul m-a dus apoi intr-o zona din desert unde erau mumii peste tot, unele jefuite, ceramica incasa, veche de peste 2000 de ani imprastiata peste tot. Unii chiar s-au gandit sa faca glume.

Mumie intacta, inca nedesfacuta in plin desert.

Craniu intact langa  alte cateva oase. in fundal se vede ceramica.

Oase, resturi de textile, ceramica. Desertul e plin de ele.

Piramida incasa.

In drumul spre oras se putea vedea Cerro Blanco, cea mai mare duna de nisip din lume, pe care aveam sa fac sandboarding a doua zi.

Cearmica incasa originala, in casa unui localnic.

In drumul spre hotel am facut cateva poze cu desertul.

Alergam dupa Curiosity sa-l opresc de la omorat pisici.

(Tin sa mentionez ca o mare parte dintre poze sunt facute cu telefonul meu Samsung de care face toata lumea misto).

Ziua 13, miercuri 26 septembrie  Nazca -Lima

M-am trezit la 3 jumate pentru ca la 4 trebuia sa pornim catre Cerro Blanco. Pentru ca eu aveam autobuz catre Lima la 11, iar escaladarea dunei trebuia sa dureze vreo 3 ore, plus drumul pe sosea pana la baza ei.
Am mers impreuna cu doi americani care nu se cunosteau intre ei, Bill (pilot la o subramura a AA - american airlines, of!, numai la tampenii va ganditi) si Kelly, absolventa a universitatii de Fashion, momentan somera pentru ca nu-i placea sa lucreze in moda si cauta sa se reprofileze. Bravo ei.

Am ajuns imediat dupa rasarit, dupa ce am crezut ca-mi dau si avatarele sufletului.

Bill si Kelly, impreuna cu ghidul urcand o portiune muntoasa.

Un fel de stupa, nu stiu ce-i cu ele, dar pareau foarte vechi.

Mare cat o zi de post...

Si-am ajuns in varf.

 Acuma sa nu va inchipuiti ca ne-am dat smecher, facand valurele din solduri si zburand peste dune. Bill, care se dadea bine cu snowboardul a incercat si a sfarsit mestecand vreo 5 kile de nisip, asa ca pana la urma ne-am urcat cu posterioarele pe ele si da-i! Bine, nu va inchipuiti ca e vreo chestie lenta. Nu, frate! Prinde cam 40-60 ora, dar in linie dreapta. Ei, va inchipuiti ce mi s-a intamplat mie cand mi-a alunecat o fesa de pe placa la viteza maxima, nu? Am aterizat fata-nainte ca strutu, m-am infipt sanatos, numai ca sa fiu smulsa de trupul atasat de cap si care tinea mortis sa zboare in continuare inainte. Bai verilor, daca nu mi-am rupt gatu' atunci, nu mi-l mai rup. La final aveam toti 3 nisip si in albul ochilor. Inca mai scot nisip din urechi (nu e gluma).

Ca lacrima de porumbita eram de curata.

Atitudinea conteaza :P

La intoarcere trebuia sa vina asociatul ghidului sa ne ia cu masina. Am ajuns noi la sosea, asta saracu tot suna disperat, am vazut noi ca ceva nu-i in regula, dar el saracu tot zambea si ne zicea ca e in regula, ca vine. Eu eram ape-ape, ma si vedeam pierzand avionul. La un moment dat si-a facut un nene cu un camion mila de noi si ne-a luat in spatele camionului. Alaturi de niste animale nedefinite (cred ca erau porci), niste butoaie desfundate si o gramada mare de fan. Am ajuns la hotel fix la timp cat sa fac un dus cat de cat si am plecat catre Lima.

Ziua 14, joi 27 septembrie, Lima.

Mai scriam pe la inceput cate ceva despre Lima, nu ma repet. O sa spun doar ca inainte de plecarea spre casa am rezervat un tur al orasului, in care m-am imprietenit cu vreo 8 oameni. Mare lucru nu e de vazut in Lima daca n-ai timp. Sunt multe muzee, n-am apucat sa vad decat unul, extrem de succint. Plus o biserica plina de oseminte, mai exact cu niste catacombe imense ticsite de oase ale unor oameni care tineau mortis sa se ingroape acolo pe motiv ca-s mai aproape de Dumnezeu. Interesant e ca catacombele sunt construite sa reziste la cutremure. Bineinteles ca tot timpul turului s-au facut glume pe seama bietilor morti, de la clasicul soptit "I see dead people", pana la ar trebui sa puna semne cu "No dogs allowed" si ca n-ar trebui sa fie resistente la cutremure, norocosii primesc inmormantare gratuita aproape de gad.

Scrierea Quechua (sistem binar)

Instrumente muzicale care functionau prin balansarea unui nivel de apa.

Piercinguri pentru nas. Serios.

Piata centrala care se cheama ca toate pietele centrale din Peru, Plaza de Armas

Schimbarea garzii. In sfarsit o fanfara care suna bine. Au cantat chiar si ceva jazz.

Strada din Lima, cu cerul ei vesnic innorat.

In fine, am incheiat cu un ceviche si un pisco sour, si era sa raman pe acolo pentru ca niciun taximetrist nu auzise de hotelul meu. Nu o sa va vina sa credeti cum l-am gasit (nici mie nu mi-a venit), pur si simplu i-am zis taximetristului pe unde sa o ia dupa instinct. Eram atat de panicata ca pierd avionul incat l-am dus direct la hotel, jur!
Am aburcat valiza in taxi si dusa-am fost.

Dar lasa ca mai plec eu!

Si ce va promiteam la inceput: Costumele traditionale