Povestea a început în 2013, când internetul
mi-a deschis o portiţă către oportunitatea vieţii mele.
Toată viaţa mi-am
dorit să ajung în spaţiu. Şi iată, o oarecare societate privată caută
voluntari care vor să plece pe Marte. Pentru totdeauna. Compania se numea Mars
One. Pe vremea aia, o companie obscură din Olanda, cu vise de mărire.
Fără să-mi pun prea multe întrebări pe moment, m-am înscris.
O să văd eu mai încolo despre ce e vorba.
Şi m-am înscris, la fel ca alţi 202.000 şi ceva de visători
la colonizarea planetei Marte.
Pe măsură ce lunile au trecut, am ajuns să ştiu mai multe
despre Mars One. Şi deşi un dram de îndoială m-a urmărit în permanenţă,
speranţa că poate o societate privată va reuşi acolo unde agenţiile
guvernamentale s-au împiedicat periodic de piedici politice a ieşit
victorioasă. Am început să particip la conferinţe prin Europa, am cunoscut o
grămadă de marstronauţi, pe Bas Lansdorp, “părintele programului”, am avut
norocul sa vorbesc cu Brent Spiner (Data din Star Trek), astronauţi, cercetători,
ingineri, toţi uniţi în visul de a coloniza planeta roşie.
Într-una dintre ocazii am cunoscut o canadiancă, Pamela, cu
care am avut o relaţie de simpatie instantanee. Am schimbat mailuri şi
feisbucuri, am rămas îm contact.
Şi mi-am văzut de
viaţă.
Timpul a trecut, şi entuziasmul pe care mi-l inspira Mars
One s-a estompat. Ideea de a renunţa la job, apartament, bonsai şi tot ce am
construit în ultimii ani pentru a intra într-un program de selecţie în care voi
depinde de alţi 3 oameni pe care nu-I cunosc, şi de voturile lumii pentru a
merge mai departe, totul în timp ce sunt într-un show de televiziune de tip Big
Brother, nu mă entuziasma prea tare.
Am decis să merg mai departe şi să decid ce-o să fac dacă
trec şi de stadiul 3 de selecţie. Din fericire nu a fost cazul. Dar ajungem şi
acolo.
Mars One a adus însă multe lucruri bune în viaţa mea. Am
cunoscut o mulţime de oameni extraordinari, şi am vazut cum awareness-ul
planetei Mars şi al programelor de colonizare a crescut exponenţial. Sigur, e
trist când realizezi că omenirea devine brusc interesată de titluri de genul
“Misiune sinucigaşă pe Marte” , când, până acum sunt zeci de programe care
ţintesc către Marte care vor să aducă marstronauţii în siguranţă înapoi şi au
fost complet ignorate de media, dar e plăcut să vezi că subiectul “colonizarea
altei planete” a devenit, în decurs de numai câţiva ani, subiect de discuţie în
sufrageria domnului şi doamnei Icsulescu. Trăim o eră interesantă. Începem să
simţim ceea ce părinţii noştri au simţit pe vremea aselenizării.
Ca să nu mai lungesc introducerea. Acum vreo 8 luni m-a
contactat Pamela. Ea se înscrisese într-un program de cercetare coordonat de
Mars Society, şi avea nevoie de un al şaselea membru care să ocupe funcţia de
Health Safety Officer. Bineînţeles că mă interesează. M-am înscris, am trimis
CV, şi, spre surprinderea mea, am fost acceptată.
Nu ştiam nimic despre Mars Society.
Am aflat de atunci multe despre ea. A fost înfiinţată de
nişte foarte entuziaşti şi frustraţi cercetători pentru a strange date despre
cum ar fi viaţa oamenilor pe Marte. Capul răutăţilor – Dr. Rob Zubrin, creierul
multor misiuni de colonizare a planetei Marte, printre care, aveam să aflu cu
surprindere, şi cel folosit de Mars One (deşi afirmă cu tărie că e planul lor,
e 99% copiat după planurile lui Zubrin).
Nu intru în detalii aici.
Una peste alta, m-am trezit parte dintr-un program real, cu
legaturi reale cu colonizarea planetei Marte, pe punctual de a aduce o
contribuţie reală (infinitezimală, e drept) la viitorul omenirii în afara
planetei mamă.
Programul urma să aibă loc în Utah . Acolo Mars Society a construit un
Habitat (HAB) identic cu cel care urmează a fi trimis pe Marte. Staţia de
cercetare se numeşte MDRS (Mars Desert Research Station), condiţiile sunt cât
se poate de similare cu Marte şi e situată în adâncul deşertului. Simularea are
loc în timpul iernii, pentru a simula temperaturile de la ecuator (în jur de
0°C). Singurul lucru care nu e similar e gravitaţia. Din păcate asta nu putem
simula pe Pământ.
Rotaţia noastră a fost, la rugămintea mea, între 7-21
februarie, pentru că mi s-a părut că ar fi foarte fain să îmi serbez ziua de
naştere pe Marte. Întâmplător urma ca ziua unui alt membru al echipajului să
fie la o zi după a mea.
4-5 Februarie. Trier-Frankfurt-Chicago-Denver-Grand Junction
Şi a venit vremea să plec. Din fericire aveam încă viză de
data trecută când am fost în state, aşa că am sărit peste complicatul circ al
obţinerii vizei.
M-am lovit, ce e drept, de măsurile extravagante de
securitate ale americanilor, dar totul a decurs fără mari probleme. Singurul
“sughiţ” a fost când mi-au controlat
bagajele. Pentru că pe formularul de intrare în ţară
mă întrebau dacă am insecte, am bifat.
Aici fac o paranteză să vă explic de ce aveam insecte în
bagaj: una dintre provocările vieţii pe Marte e cum să obţii hrană rapid, cu
resurse puţine. Plante, de accord, dar ai nevoie de proteine. Ce animale conţin
foarte multe proteine, necesită resurse minime, şi cresc rapid? Exact, insecte.
Aşa că unul dintre proiectele noastre a fost să vedem dacă o dietă bazată pe insecte
e o soluţie viabilă ca sursa de proteine. Aşa că aveam nişte viermi de mătase,
lăcuste şi ceva alte larve, prajite, în bagaj.
Când să trec mă opreşte un domn de la securitate. “Văd că
aţi bifat insecte aici. Ce insecte aveţi?” Eu, senină: păi o să fac ceva
cercetare cu o dietă bazată pe insecte. El: sunt vii? Eu: nu, sunt prajite. El: deci moarte? Eu: foarte moarte. Vreţi
să şe vedeţi? El (oripilat): nu, mulţumesc!
Şi-am intrat în State. Prin Chicago, apoi Denver, zbor mai departe în
Grand Junction, unde mă aşteptau la aeroport Commander Paul Bakken şi Dr.
Takeshi Naganuma – un personaj absolut fascinant. Biologist specializat în
extremofile, a petrecut ani în medii extreme, precum deşerturi şi calote
glaciare, unde a desoperit nu numai specii noi, ci întregi clase noi de
microorganisme. Pe lângă toate astea e expert în sakê şi Manga, fiind o prezenţă constantă
 |
| Chicago si Lake Michigan |
Vineri 6
Februarie
Încet-încet s-a
adunat tot echipajul. Ann-Sophie, o belgiancă stabilită în State, cercetător la
NASA, Pamela, canadianca de care v-am povestit, Kellie Gerardi, consultant la
Final Frontier, care se ocupă cu designul de costume spaţiale, care este şi
publicist şi reporter. Ultimul membru al echipajului, Ken – inginer şi pilot de
elicopter – urma să ne întâlnească la HUB.
Ziua de vineri a
fost dedicată cumpărăturilor şi mâncatului cât mai multă mâncare americană
înainte de intra la dieta de insecte şi mâncare deshidratată.
Eu am tinut mortis sa merg la un poligon de tragere. Ca doar sunt in 'Murica!
 |
| Pusca roz de jos este pentru copii. |
 |
| Nici n-ai zice ca n-am vazut in viata mea o arma! |
Sâmbătă 7
Februarie.
Şi ne-am aburcat
într-o maşină de-asta tipic americană (uriaşă) şi am plecat din Gran Junction spre
Hanksville, ultima fărâmă de civilizaţie înainte de afundarea în deşert.
 |
| Masina. Pamela for scale. |
În drum spre acolo
am oprit la Hollow Mountainsă luăm nişte provizii, am făcut nişte poze cu
peisajul ireal creat de Rocky Mountain şi minele de Uraniu din San Rafael, şi
am plecat mai departe către bază, unde trebuia să ajungem relativ devreme
pentru a înlocui echipajul care-şi terminase rotaţia şi abia aştepta să se
întoarcă în civilizaţie. Lucru pe care evident nu îl înţelegeam, noi murind de
nerăbdare să ajungem la bază.
După o
hurducăială zdravănă pe un drum de ţară, iată că vedem în zare Hubul. E un
sentiment ciudat de ireal, amestecat cu entuziasm şi frica de necunoscut.
Ciudat de realistic.
Ne-am dat jos din
monstrul de maşină, eu uitând că e cu treaptă, mai să-mi rup gâtul, urmată de
Pamela care trăieste în Olanda facând aceeaşi cascadorie.
Am făcut
cunoştinţă cu echipajul predecesor, dar, spre surprinderea noastră, ni s-a
interzis să intrăm în hab până nu îşi fac ei bagajele.
Deoarece vremea
era frumoasă, ne-am gândit să folosim timpul începând primul proiect, construcţia
unui „garaj” pentru rovere, iniţial denumit de Paul „Trapez”, botezat apoi
„Circ”, şi după de a fost chinuit de o furtună două zile mai târziu, numele
avea să-i ramână, din păcate „the Boob”.
Iniţial planul
era să facem construcţia în sim (prescurtare de la „simulare” – adică cu
costumele presurizate) dar, după ce ne-am gândit noi mai bine am realizat că
ne-ar lua vreo 2 săptămâni de facut numai asta (EVA’s –Extravehicular
activities- sunt limitate la 2 pe zi, maxim 5 persoane şi maxim 3 ore, cât ţine
rezerva de oxigen), aşa că ne-am hotărât să o facem în afara sim.
 |
| Soarele filtrat prin izolatia structurii. |
 |
| Takeshi, Ann-Sophie si Paul incercand sa izoleze structura. In dreapta steagul planetei Marte. |
Construcţia a
fost distractivă şi interesantă, obositoare şi foarte însorită, lucru care a
dus la ceva arsuri solare, dar şi la o primă interacţiune a echipajului. Am
aflat că umorul e o calitate comună, că toţi lucrăm bine în echipă şi că avem o
chimie foarte faină ca echipaj. Ne-am distrat şi am facut treaba în timp
record.
În seara aceea am
dormit toţi în hab, claie pe grămadă, 13 oameni. Eu am dormit pe podeaua de la
etaj, împreună cu alţi 3 membri, nu mai ştiu cine.
Habul e organizat in doua etaje, la parter sunt laboratoarele si baia si toaleta. Sus sunt camerele de dormit, 6 chiar la nivelul podelei si inca unul asezat deasupra imediat sub dom.
 |
| Ken, Pamela si Ann-Sophie facand burgeri. |
 |
| Eu si Kellie, Star Wars fans! |
 |
| Takeshi proband o cagula, aratandu-ne privirea de ninja. |
 |
| Pamela si Paul la biroul torturii internetice. Portocaliul e doar o coincidenta. |
Apoi echipajul
vechi ne-a predat echipamentul şi ne-a arătat cum funcţionează lucrurile pe
acolo, s-au suit în maşina cu care am venit, şi duşi au fost.
În sfârşit,
singuri pe Marte!
Duminică 8
Februarie.
Deoarece mai
aveam de recuperat nişte echipament pe care NASA ne rugase să-l testăm care
încă nu fusese adus în Hanksville, am fost nevoiţi să amânăm intrarea in sim.
Aşa că am terminat construcţia trapezului, adăugând folie de plastic peste
structură. La un moment dat una dintre foliile fixate foarte sus s-a desprins,
aşa că, negăsind altă soluţie, am suit-o pe Pamela pe umerii mei, şi, folosit o
scară pe post de contrabalans, ne-am căţărat într-un unghi foarte spectaculos
până la al doilea nivel al structurii ca să reparăm gaura. Din păcate nu aveam
niciun aparat foto, iar cascadoria nu a fost imortalizată pe film. Dar a dus la
urmatoarea poreclă a structurii, cum vă ziceam „circul”.
Încercările de a
recupera pad-urile de la NASA au eşuat, şi deoarece nu puteam merge în oraş în
sim, am fost nevoiţi să mai amânăm o zi intrarea in sim.
Sol 1 (Luni 9
Februarie)
Zilele pe Marte
au o durată de 24h38’, şi se numesc sol. Deoarece de azi urma să intrăm în sim,
Luni a fost „Sol 1”
De dimineaţă am
plecat împreună cu Ann-Sophie şi cu Takeshi să cautăm licheni, unul dintre
proiecte fiind să vedem cam ce forme de viaţă şi în ce condiţii pot
supravieţui, cele mai probabil să supravieţuiască acolo fiind lichenii. Takeshi
speră să gasească chiar o nouă specie.
Aşa că am pornit
la pas prin peisajul extraterestru. Spre mândria mea am gasit primele colonii
de licheni, şi apoi încă două foarte mari. Coordonatele au fost atent marcate
pe GPS, urmând să ne întoarcem în sim pentru a lua probe de analizat.
Când ne-am întors
toată lumea era adunată în jurul circului, care fusese efectiv turtit la pamânt
de un vant puternic. Ceea ce pe Marte, dat fiind că presiunea aerului de 6 mBar, nu s-ar fi întâmplat. Dar aici,
totul a fost turtit fără milă. Aşa că am pus umărul care mai de care şi am
reparat cum am putut circul, care a rămas însă deformat într-o parte, de unde
şi porecla finală „the boob”.
 |
| Observatorul si The Boob fotografiate din hub. |
Cand ne-am întors
în hab, surpriză! Nu mai aveam curent: generatorul era mort. Pad-urile de la
NASA fiind recuperate, ne-am decis să intrăm în sim fie ce-o fi.
Lipsa de curent
însemna însă că pompa de apă nu funcţiona, frigiderul trebuia să rămână închis,
practic, nu aveam apă decât din rezerva de urgenţă şi de mâncare numai ceva
biscuiţi şi fructe uscate. Tot de ce gateşte necesită apă pentru reconstituire,
aşa că nu am vrut să irosim apa reconstituind mâncare. Biscuiţii sunt foarte
buni.
Fac o paranteză
să vă explic cum e cu apa pe Marte.
Apa există în
cantităţi suficiente, însă este în totalitate captată în sol sau în calotele
polare. De aceea, dat fiind resursele necesare pentru a o extrage, e limitată. Totul
se face având în minte acest fapt. Vasele se spală o dată pe zi, în containere
care folosesc apa pentru toate vasele odată. Toaleta se „trage” doar după
„treaba mare”, duş - o dată pe săptămână
25-35 de secunde. Adică: se pune apă într-o găleată, cam 250-300 de ml (şi dacă ai ghinionul să fie apă rece pe
ţeavă, cu aia te speli), te freci bine cu buretele, şi apoi ai cam juma de
minut să te clăteşti. Legumele şi carnea, totul, de fapt, sunt deshidratate,
inclusiv untul, şi reconstituirea se face utilizând strict apa necesară. Este
uluitor cât de puţină apă poate utiliza cineva când chiar trebuie să
economisească apa.
Dar revin la
lipsa de curent.
Fără generator nu
aveam pompa de apă, practic sistemul de extragere şi reciclare a apei nu avea
energie.
Am rămas în lumina
lanternelor. Aşa că am jucat cărţi. Nu orice fel de cărţi, ci „Cards Against
Humanity”, un joc în care primeşti o carte cu tot felul de întrebări idioate,
la care trebuie să raspunzi prin cărţi din ceea ce ai în mână, cu răspunsuri la
fel de hilar de tâmpite. Am jucat vreo 3 ore, timp în care am râs aproape
non-stop.
 |
| Rontaind uscaturi la lumina lanternelor, pregatindu-ne de joc. De la stanga la dreapta: Ann-Sophie, Takeshi, Pamela, Ken, Kellie, Paul. |
Sol 2 (Marţi 10
Februarie)
Dimineaţa a
început scandalos, cu Paul care a pus muzică de trezire – trompeta aia de la
armată. Toată lumea s-a trezit buimacă şi speriată, eu eram din fericire deja
trează şi facând cafea. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni vremea aia când
o sa fiu primul om treaz dintr-un grup, dar spre surprinderea mea aveam să fiu
prima pe toată durata sim (în afară de Paul care nu prea a dormit deloc).
A urmat o lupta crancena pentru dobandit contact cu tehnicianul si ceva apa.
În timp ce incercam noi cu sârg sa gasim o solutie, şi-a facut apariţi şi primul reporter, o doamnă de la Vogue Germania, urmată îndeaproape de un scriitor care scrie o carte despre evoluţia psihologiei umane relativ la explorare.
 |
| Asteptand depresurizarea in airlock. |
Nu ştiu cât de oripilaţi au fost de toaleta noastră, dar au fost relativ discreţi în a comenta acest aspect.
Discuţia cu ei a fost interesantă, am petrecut ore în şir discutând despre genetică şi explorare spaţială, şi seara a venit repede. Reporterii au plecat dupa amiaza.
În hab era o
atmosferă sumbră. Comunicaţiile erau moarte, şi nu aveam nicio posibilitate să
informăm centrul de comandă că nu avem generator. Ultima soluţie a fost ca
Pamela şi Ken, suiţi în costume spaţiale, să conducă până la colonia învecinată
Hanksville şi să împrumute un tehnician.
Şi uite aşa au
ajung cei doi, cu acvariile pe cap şi gâjâind prin caşti la magazinul din
centru unde lucrează tehnicianul, întrebând o angajată buimacă unde e DG
(Tehnicianul). Fata, săraca a fost marcată probabil pe viaţă, deoarece era
prima ei zi de serviciu acolo şi nu auzise în viaţa ei de MDRS.
În fine, finalul
poveştii de marţi e că DG a sosit
într-un final şi a reparat generatorul. După amiază aveam din nou curent.
Restul zilei a
cosntat din inventariat rezervele de medicamente şi făcut curat la parter
(Deck1), fiecare având zilnic o treabă de făcut.
Ken şi Kellie au
asamblat costumul spaţial real pe care l-a adus Kellie de la Final Frontier.
Pamela a început să pună în practică proiectul cu rizomi.
Ziua a zburat repede,
printre altele montând capcane pentru cel de-al optulea membru al echipajului,
un şobolan aciuat în bază, poreclit, după tot ghinionul cu care a început
misiunea, Murphy.
Seara Ken şi
Pamela s-au retras să lucreze la ceea ce a fost rapid poreclit „proiectul
Secret Squirrel”, ceva la care au lucrat zile întergi fără să ne zică despre ce
e vorba.
Deoarece era ziua
de naştere a tatălui meu, am primit permisiunea să trimit un mail de pe un
telefon mobil, având în vedere că în condiţii normale ar fi trebuit să avem
internet.
Paul şi-a
petrecut toată ziua încercând să repare internetul, fără succes. A reuşit însă
să conecteze cumva un router direct la sursă, deci am avut până la urmă destulă
bandă cât să trimitem rapoartele zilnice.
Sol 3 (Miercuri,
11 Februarie)
Pe la 9 am plecat
în EVA, eu cu Takeshi şi cu Ann-Sophie
ca să luăm probe de licheni. Datele salvate pe GPS s-au dovedit a fi oarecumva
incorecte, aşa că am petrecut vreo oră cautând coloniile. Le-am găsit, am luat
probe, ne-am întors.
Atmosfera tensionată
din hab ne-a lovit de cum am ieşit din Airlock.
Că veni vorba,
unul dintre cela mai interesante proiecte a fost sistemul de
presurizare-depresurizare construit de Paul. Din resturi vechi de electronice,
nişte butoane şi un sintem electronic a construit un sistem care simulează
presiunea în airlock.
Pentru profani,
pentru a trece dintr-un mediu cu presiune mare în altul cu presiune mică şi
invers fără a irosi aer, există la intrare două uşi. Presiunea în camera
formată este egalizată folosind pompe cu cea din camera unde urmează să se
deplaseze persoanele. Uşa este deschisă, echipajul trece în acea cameră
(airlock) şi presiunea este egalizată prin pompare la cea către care se face
deplasarea. Deschiderea fără ca presiunea să fie egală nu este numai
periculoasă pentru rezerva de aer, dar poate fi şi pentru echipaj: deschiderea
uşii cu presiune mare către presiune mică şi invers poate „absorbi” echipajul.
Revenind în hab, Kellie
era un car de nervi, încerca disperată să dea mailuri şi telefoane. Aflăm că
vizita preaprobată a unei reportere de la Playboy a fost anulată fără nicio
explicaţie de către centru, în condiţiile în care reportera avea deja biletele
de avion cumpărate şi era cu un picior în aeroport. Biata Kellie încerca să o
anunţe cumva să nu mai vină.
Într-un final
tensionat a reuşit să dea de ea şi să îi explice. După multiple încercări aveam
să aflăm că faptul că articolul din Playboy, deşi urma să explice strict despre
studiul de creştere în regolit (sol marţian) a rizomilor şi posibilitatea
teoretică de a face bere pe Marte din ei, a devenit brusc o problemă pentru
centrul de comandă, care a găsit de cuviinţă să decidă că nu vor să îşi
asocieze imaginea cu Playboy.
Paul era tot o
transpitaţie de furie din cauza internetului, şi în toată agitaţia asta, simţim
miros de gaz.
Panică, agitaţie,
închidem căldura, amuşinăm cu toţii prin toate cotloanele. Sursa este găsită
după o vreme, totul revine la normal. Cel puţin tehnic vorbind.
Ca să-şi calmeze
nervii Paul a frământat o pâine delicioasă, care a fost devorată instantaneu.
Seara, fiind ziua
Japoniei, am decis sa facem sushi. Takeshi avea sos de soia, peşte afumat s-a
gasit, orez aveam din belşug, aşa că am petrecut seara mâncând sushi şi
uitându-ne la „Guardians of the Gallaxy” .
Sol 4 (Joi 12
Februarie)
De dimineaţă Paul,
Kellie şi Pamela au plecat în EVA să colecteze roci şi să testeze camera
balistică, un alt proiect pe care Paul l-a pus la cale. Problema cu fotografia
aeriană pe Marte e că atmosfera nu e suficient de densă pentru a lansa drone
sau alte echipamente care pe Pământ funcţionează minunat. Aşa că a venit cu
ideea să monteze o cameră pe o arbaletă şi să lanseze. Din păcate sistemul de
stabilizare nu a funcţionat, ceea ce a rezultat într-un zbor complet haotic al
camerei.
Prima lansare a
fost o ratare spectaculoasă, mingea în care era montată camera prăvălindu-se
pus şi simplu la picioarele lui Paul. A doua lansare a aruncat mingea într-un
spectaculos zbor de vreo 1,5 m, ceea ce a rezultat într-o cădere în fund a lui
Paul. Cand s-a întors ne-a explicat că râdea atat de tare că şi-a pierdut
echilibrul.
Mai pe după
amiază am avut onoarea să fim martori la refluxul toaletei, bietul Ken fiind
nevoit să depaneze buda.
Asta e altă
problemă pentru care încă nu s-a găsit o soluţie onorabilă. Primul sistem
testat la MDRS a rezultat în inundarea primului etaj intr-un strat de materie
organică extrem de mirositor. Apoi au testat toaltele incinerante, care au
funncţionat minunat, singura problemă fiind că ciclul de ardere era atât de lung
incât invariabil cineva trebuia la un moment dat să folosească metode
alternative de „uşurare”. Nu intru în detalii. Până la urmă s-a montat un
sistem septic, care însă a fost prost proiectat de la început, tevile având un
diametru prea mic. Deoarece în seara aceea 3 membri au avut voie să facă duş,
ţevile nu au facut faţă şi..dezastru.
În zilele
următoare am facut un program de duş, şi situaţia nu s-a repetat.
Când s-a întors, Paul a găsit o modalitate de
a scurtcicuita HALpr (Hab Activity Log Computer), un sistem montat între sursa
de internet şi router cu scopul de a simula delay-ul dat de distanţa dintre
Marte şi Terra, şi să obţină o legătură decentă la internet.
Seara am primit o
vizită de la o reporteră de la ABC Nightline, care urma să vină a doua zi şi să
filmeze un interviu cu Kellie despre MarsOne.
Am uitat să vă
zic că toţi membri echipajului nostru erau candidaţi MarsOne.
A doua zi urma să
primim răspuns pe mail dacă am trecut în runda 3-a de selecţie.
Sol 5 (Vineri 13
Februarie).
M-am trezit de
dimineaţă uitând complet că vin rezultatele de la MarsOne. Am intrat panicată
pe mail, deoarece nu auzisem nimic de la ai mei de o săptămână, şi în sfârşit
aveam un fel de conexiune la internet.
Primul mail era
de la MarsOne: we regret to inform you bla bla. Foarte bine. Am respirat
uşurată. Chiar nu ştiu ce aş fi făcut dacă raspunsul ar fi fost altul. Niciun mail de la ai mei. Hmmmm...
Unul câte unul
aveam să aflăm că nici unul dintre noi nu a fost selectat. Aproape toţi au
respirat uşuraţi.
Pe la 10 a venit
fătuca de la ABC, şi a filmat reportajul cu Kellie. Am ieşit în EVA, de data
asta cu ATV-urile. Eu am filmat şi am făcut poze, refuzând categoric să mă sui
pe ATV. Asta pentru că prima dată când le-am testat era sa fac praf hubul. Eu,
motociclist fiind, am încercat să merg cu drăcia ca şi cu motoreta. Mare
greşeală! Totul e pe dos. Sunt convinsă că dacă insistam mă obişnuiam cu el,
dar am refuzat categoric. Nu am avut chef, na!
 |
| Kellie si Ann-Sophie incercand sa ia niste probe, dar Ann-Sophie era aproximativ oarba. |
 |
| Kellie si Takeshi in airlock. |
La prânz am
mâncat tarantule şi batoane din făină de greiere. Tarantulele sunt
dezgustătoare, dar batoanele au fost chiar foarte gustoase.
Dupa ce a infulecat o tarantula, Takeshi a disparut un minut in camera lui, numai ca sa reapara asa:
 |
| Yum! |
Seara am gătit
eu, am făcut o pizza monumentală.
Apoi am jucat din
nou Cards Against Humanity.
Sol 6 ( Sambata
14 februarie)
Paul a decis că
ziua de Valentine’s day să fie liberă. Aşa că ne-am trezit care cum a vrut. Eu m-am
trezit cu o grămadă de „Valentine” atârnate de uşă, fiind singurul membru
necăsătorit al echipajului. Ken a adunat ceva resturi de materiale şi un balon
şi mi-a facut un minion cu mesajul „you’re one in a minion”. Awwww!
 |
| Adăugaţi o legendă |
 |
| Adăugaţi o legendă |
 |
| Intamplarea face sa am si tricou cu minioni pe mine. Banana for scale. |
Aşa că, fiind iar
prima care s-a trezit, m-am gândit să le fac şi eu o surpriză. Cu puţin
colorant de la Paul (adus pentru un alt proiect) am facut clătite roz în formă
de inimă.
Ziua s-a scurs
din glumă în glumă, cu Paul stând 6 ore atârnat de computer, încercând să facă
internetul să meargă.
Sol 7 (Duminică
15 Februarie)
La mulţi ani mie
pe Marte! Am 19 ani! (marţieni), Paul mi-a dat o coronita cu planeta Marte.
 |
| I am a martian princess! |
Ken a fost eroul
zilei, facându-mi un tort delicios cu ouă de contrabandă. A fost chiar decorat
cu un mic Marte în centru.
După amiază am
plecat în două echipaje într-o zonă unde s-au descoperit recent oase de
dinozaur. Am gasit o grămadă de fosile şi tot felul de pietre colorate.
Eu şi Pamela am
mers în roverul presurizat, ceea ce a fost foarte interesant.
La întoarcere am
testat înca una din drăciile lui Paul, maşina de curăţat pe bază de ozon, un
dispozitiv de curăţare a diverselor obiecte – haine, în principal – bazat pe
ozon. Deşi pe Marte este apă, marea majoritate e blocată la poli sau în sol,
iar procesul de extragere e costisitor, energetic vorbind. Deci apa e scumpă pe
Marte. Una dintre soluţii ar fi ozonul, care este deja utilizat în staţii de
purificare a apei. Ozonul eliberează un atom liber de oxigen, care este foarte
reactiv cu componentele organice, deci ucide rapid bacteriile. Dezavantajul, în
cazul nostru, a fost că mirosul de ozon este înţepător, foarte puternic şi
poate părea foarte neplăcut unor persoane. Mie şi unei colege cercetătoare,
Ann-Sophie, ni s-a părut foarte plăcut, dar ceilalţi membri l-au găsit oribil.
Din fericire, se disipă relativ repede.
Tot cadou de ziua mea, Paul a facut melci cu scorţişoară,
care au fost devoraţi instantaneu.
Seara am primit cadou un duş. O, raiul este un loc pe Marte!
 |
| Cinnamon rolls |
