Rickshaw Challenge: trei roţi de-a pururi (Partea 1)

Ceea ce urmează să vă povestesc acum s-a întâmplat în mai 2016.
Cumva, din diverse motive, nu am apucat să povestesc până acum.
Detalii s-au pierdut, date s-au estompat, dar cred că, în mare, esenţa poveştii va fi cam tot aia.

Prolog: cum am ajuns a doua oară în India şi de ce

A început cu Dana. Pe Dana o ştiţi din povestea cu Marele Zid Chinezesc.
Într-o zi mă caută pe messenger că dacă vreau să fac ceva mişto şi trăznit. Evident că nu vreau, dar la fel de bine ştim cu toţii că nu mă pot abţine.
Când am aflat despre ce e vorba, am ştiut că în mai ajung în India.
Şi dacă data trecută m-am dus acolo ca să traversez singură Nordul Indiei pe două roţi, providenţa s-a îngrijit să am parte de un upgrade de data asta: în Sudul Indiei, pe 3 roţi, cu o trupă întreagă.
Pe scurt, despre ce era vorba: o cursă de 2000 de km într-o ricşă, în echipe de câte doi.

Ideea de a conduce 2000 de km într-o tricicletă cu acoperiş lipită de un motor de câţiva cai putere, a cărei viteză maximă e de 50 de km la oră, ar putea părea unora absolut ridicolă, dar de fapt nu e chiar aşa...hmmmm...de fapt...ba da, e absolut nebunie curată, dar tocmai de aia trebuia făcută. Ce e cu Rickshaw Challenge asta? Primeşti o ricşă customizată cum vrei tu, punctele intermediare, nicio hartă, sarcini de îndeplinit pe parcurs şi...baftă!
Ţi se dă ricşa în punctul A, conduci până în punctul B, scopul fiind: 1 - să nu te laşi ucis  în trafic, 2 -  să nu faci ricşa (chiar) praf, şi 3 -  să ajungi la destinaţie, eventual primul.

Din punct de vedere logistic toată treaba cu plecatul în mai era pentru mine un pic complexă şi oarecumva neconvenabilă, deoarece, vă reamintesc, în a doua jumătate a lui aprilie urma să alerg 257 de km prin Sahara, ca să nu mai zic că ideea de a-mi lua tot concediul în primele 5 luni ale anului nu părea prea bună.
Acum că e octombrie pot să vă zic cu mâna pe inimă că nici nu a fost.
În fine, decizia a fost luată, dat peste cap să primesc concediu, încurcat tot departamentul cu concediul meu, toate astea ca până în ultima clipă să nu am habar unde mă duc, când şi cu cine. Fapt oarecumva stresant, pentru că în general plec singură, îmi organizez toată vacanţa singură şi stiu exact când, unde şi cu ce.
În fine, la limita nervilor, mi-am luat bilet  de avion la un moment dat, exasperată că nu ştiam nimic despre ce şi cum, şi stiind că plec în Maroc - deci nu am timp să mă ocup când mă întorc pentru că va fi prea târziu - numai ca să descopăr că am luat în portul greşit (tocmai pentru că nu îmi spunea nimeni nimic exact şi clar). Good guy Air France mi l-a anulat fără nicio problemă. Stres maxim cu viza (de anul ăsta India oferă viză online şi pentru România, dar procesul e atât de simplu şi de prost explicat pe site, încât până în ultima clipă am stat cu nervii praştie, întrebându-mă dacă nu mă trezesc în India şi nu mă lasă să intru.
Deoarece în Germania erau ceva zile libere (1 mai) şi în România era Paşte, am decis să mă duc câteva zile mai devreme decât restul grupului acolo, şi să vizitez sistemul de canale (The Backwaters) din Kerala.
Iar stres şi păr smuls din cap, pentru că, cu vreo 3 zile înainte să plec încă nu ştiam dacă am cazare, dacă ajung acolo, ce şi cum. Am îmbătrânit 3 ani, ce să mai.
În fine, nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt supărată pe nimeni, ştiu cum sunt indienii.

Capitolul 1: Paşte instant în Oman. 

Şi-a venit ziua plecării. Ajung în Frankfurt.
Era 30 Aprilie, îmi luasem bilete la OmanAir, Frankfurt - Thiruvanthapuram, cu oprire de vreo 8 ore în Muskat, că ăsta era cel mai convenabil bilet. Nu am nicio problemă cu statul în aeroporturi, din contră. Aeroporturile sunt locuri cu farmec, şi singurul tip de loc aglomerat în care îmi face plăcere să bântui. Dacă am de aşteptat, mă pun într-un scaun sau pe o bancă, muzică în urechi, şi mă uit la oameni şi fac poveşti despre ei. De unde vin, unde se duc şi de ce, care-i povestea lor. E un proces fascinant, aşa că 8 ore escală nu mi s-a părut mare lucru.
Ajung la poartă, iau un loc, aşteptând să înceapă îmbarcarea, numai ca să aud două voci cristaline povestind în română. Mi s-a părut fain să aud română în Frankfurt la zborul de Muskat, aşa că le-am salutat. Ca să vezi, erau însoţitoarele de bord de la zborul meu! Din vorbă în vorbă aflu că locuiesc în Muskat, unde e foarte uşor să iei viză, şi una dintre ele zice: auzi, dar nu vrei să vii la mine că e Paştele? Cum să refuz aşa ceva?
Super fată Daiana. M-a luat la ea, m-a dus prin Muskat, am mâncat cozonac şi am ciocnit ouă de Paşte. Într-un milion de ani nu mi-aş fi imaginat că chiar o să am parte de Paşte în anul 2016.
Mulţumesc, fată hăi!

Capitolul 2: The Backwaters of Kerala. 

Şi-a venit vremea să plec mai departe, şi-am ajuns la Thiruvanthapuram. Din motive că mi se încurcă degetele pe tastatură scriind numele ăsta, şi pentru că toată lumea îi zice Trivandrum (aşa se cheamă aeroportul), aşa să-i rămână numele.
Acolo, spre uşurarea mea, nu am avut nicio problemă cu viza, şi chiar a venit cineva să mă ia. Am dormit undeva la un hotel, sincer, nu-mi mai amintesc exact ce şi cum. Nu avea gândaci sau şobolani sau crocodili, sau purici, sau orice mă întreabă toată lumea. Nu, India nu e doar jeg şi sărăcie. Iar mâncarea e....aaaaaaaaaargh! Delicioasă.

Adăugați o legendă

A doua zi am plecat să petrec o noapte pe o barcă în sistemul de canale.
De fapt, totul a mers ca pe roate, chiar dacă am avut ceva probleme să găsesc barca, pentru că nici eu şi nici şoferul care m-a dus acolo nu aveam semnal la telefon ca să dăm de ei.
A, şi cu cumpăratul berii. Era cald, şi mi s-a părut o idee bună să cumpăr ceva bere. Fiind prohibiţie (da, aţi citit bine), a fost cam greu. Dar am găsit (nu e ilegal complet, accesul e foarte limitat).

Barca pe care am petrecut o zi.

Fiind în afara sezonului, am închiriat toată barca de una singură.
Cu căpitan, bucătar, mecanic şi doi chelneri. Pf! M-am simţit un fel de doamna Onasis.
Am plutit până în sistemul de canale printr-un golf pe al cărui ţărm locuiesc oameni foarte bogaţi, care au tot felul de temple şi de statui de cel mai prost gust pe malul apei.

Încet-încet am intrat în sistemul de canale. Căldura nu era chiar ucigătoare, umezeala era. Linişte, verde, apă, păsări. Frumos. Ne-am oprit pe la prânz ca să mâncăm (am mâncat singură, cam bizar, foarte multă mâncare, 5 oameni care servesc şi care mă întreabă la fiecare 5 secunde dacă totul e OK). Până la urmă le-am zis să nu se mai streseze, că mă descurc, şi să îşi ia mai bine câte o bere.

Am mers apoi într-un sat de pescari, am vizitat case, bodegi, ceainăria, plantele de cafea, am învăţat să răsucesc funii de cânepă la roată (aia de pe steag). A fost frumos. Nenea care m-a dus cu barca pe peste tot fu un om fain. Povestea frumos, şi era extrem de încântat de nunta fiicei lui care urma să aibă loc în două luni. E o exterm de foarte mare brânză să te căsătoreşti în India. Cea mai mare.
Oameni fericiţi şi zâmbitori peste tot. Nu se poate să nu mergi acolo şi să nu tânjeşti la liniştea interioară a oamenilor ăia.

Ne-am întors după vreo 3-4 ore la barcă, am plecat mai departe. Ne-am oprit seara la un alt sătuc, am mâncat iar cinşpe feluri, am băut o bere, am vizitat ferma de creveţi (cred că de creveţi era), unde era să mă sfâşie un câine şi era să cad cu podeţ cu tot în baltă, noroc că m-am ţinut de un palmier de-ăla.
Seara am mai băut o bere la lumina licuricilor (erau milioane şi milioane).
Apoi băieţii au pus un cablu pe mal pentru aerul condiţionat. Dormitul fără aer condiţionat e ca dormitul în saună. Credeţi-mă, nu e fiţă. E ceva necesar. Aveam să aflu relativ curând, pentru că, în momentul în care au dat drumul la aerul condiţionat pe barcă, a explodat transformatorul satului. Da, am lăsat un sat întreg fără curent. Încă mă simt prost. Ăăăăă, de fapt, nu prea.
Soluţia a fost să dea drumul la generator. Care făcea un zgomot înfiorător, şi chiar m-am bucurat pentru câteva minute când şi-a dat duhul şi s-a lăsat linişte. Bucuria a fost scurtă, până peste vreo 10 minute, când am ieşit din cabină, cu frontala pe cap, transpirând ca un burete atârnat în uscătorul de vase, respirând ca Darth Vader şi împiedicându-mă de unul dintre băieţi, care dormea pe culoarul din faţa uşii. I-am explicat cu chiu cu vai că mor de cald (nu vorbea decât malayalam, limba locală), s-a ridicat cheaun şi a început să bocăne şi să trăncăne la generator. Peste vreo 20 de minute a pornit. Ne-am culcat, şi când închideam ochii puf! se opreşte iar. Se terminase benzina.
Circul a continuat toată noaptea, cu pauze de restartat generatorul şi de mers la toaletă plus/minus vânat păienjeni de 10 de cm din scaunul toaletei, şopârle, licurici şi alte lighioane. De fiecare dată i-am trezit pe bieţii oameni ca să îmi dea vreun recipient în care să le scot afară. Nimeni nu a prea dormit, ca să v-o zic pe aia dreaptă.

În ciuda acestor aventuri nocturne, The Backwaters este un loc absolut superb, şi dacă vă trece prin cap să vă duceţi, vă recomand din toată inima. 

Capitolul 3: Ajunge trupa. Prima tură cu ricşele.

Aş vrea să vă povestesc exact cum şi în ce ordine i-am întâlnit pe băieţi (şi fată), dar nu îmi mai amintesc. Nu-mi amintesc decât că m-am trezit că nu am cameră de hotel. Planul era să dorm în aceeaşi cameră cu doi dintre băieţi, într-o cameră cu două paturi lipite, plan despre care eu nu ştiam nimic, şi care, din motive care mă eludează complet, li s-a părut organizatorilor atât de normal şi de impecabil încât nu au simţit nevoia să mă informeze. De ce? Doar nu e nimic anormal aici. Din contră, e atât de normal, încât, atunci când mi-am iesit din pepeni şi am zis câte ceva, toată lumea s-a oripilat de reacţia mea. Soluţia a fost să plătesc suplimentar şi să-mi iau o cameră separat. A, ai pretenţii şi fiţe să nu dormi într-un pat cu doi bărbaţi străini? Plăteşte mai mult decât restul! Logic. Nu?

În fine, nu-s genul care să fac scandal, deşi, sincer, în momentul ăla mai aveam puţin şi îmi luam picioarele la spinare de una singură. M-am calmat. 

Nu am vrut să stric vacanţa nimănui. Şi nici pe a mea.

Revenind, trupa s-a dovedit a fi absolut mişto.

Pe Dana şi pe Cosmin îi ştiam din China. 

Li s-au adăugat Dan, Alin, Sorin şi Peter. Eu m-am nimerit în echipă cu Sorin, care, să vedeţi coincidenţă, avea aparat dentar, mă! Mama coincidenţelor! Peter, fiind " a treia roată la ricşă" s-a decis să petreacă timp cu fiecare dintre echipe, după gust.

Pe 3 mai am făcut cunoştinţă cu ricşele, customizate. Povestea cu cum am ajuns să customizăm ricşa noastră va ramâne nespusă, pentru că nu vreau să mă enervez aducându-mi aminte.

Cert e că a ajuns să fie botezată "Sauron's Fireshaw" şi pictat trebuia să fie turnul lui Sauron. În final a ajuns să fie doar ochiul, iar ricşa privită din faţă arăta fix ca o ... nu pot să spun cuvântul aşa cum a fost pronunţat când am vazut-o, o să zic "vulvă". Poate mai citesc şi minori pe aici. 

Evident, au urmat glume fără perdea şi tot felul de poante nesărate, iar ricşa a avut tot drumul parte de o denumire neoficială X-rated. 

Cred că o imagine face cât o mie de cuvinte şi aţi înţeles fix ce poreclă a primit.
Am luat apoi lecţii de condus. Tragi de asta, suceşti aici, apeşi aici, gata. Alimentarea: benzină cu ulei. Cantitatea de ulei a fost ceva ce n-a înţeles nimeni de fapt. Faceţi pană? O ridici frumos cu mâinile, pui un butuc dedesubt şi gata. Ni s-a explicat clar că invariabil ni se va strica ceva la ricşă pe parcurs şi că vom face accident. 100% şanse.
Nu cred că l-a crezut nimeni cu toată inima pe Princely, dar din păcate chiar aşa a fost.
Am plecat apoi cu ricşele la hotel, alimetând pentru prima dată pe drum - o artă complexă, alimentatul. Fără hartă sau de-astea, ăsta era, cică, primul test.
Sorin a condus, şi a fost o idee bună, pentru că eu nu am fost deloc atentă la drum şi habar nu aveam pe unde să mă întorc.

Spre seară, lihniţi, am pornit să vânăm cina, un lucru nu foarte uşor, pentru că majoritatea restaurantelor ori nu au alcool, ori erau vegetariene.
După bâjbâială, discuţii, intrat, ieşit, discuţii, am intrat undeva, am mâncat şi am plecat la hotel să dormim.

4 Mai.

Prima provocare a constat din plecat de la hotel, mers la gară, luat un bilet de peron, apoi la un templu (Sri Padmanabhaswamy pe numele lui....da, exact, aşa am zis şi noi), unde trebuiam să facem o poză.
De data asta am condus eu, prea fain! Condusul în India...aaah! o experienţă. Pentru unii ar fi probabil groaznică. eu şi Sorin ne-am distrat de minune.
Ceea ce trebuie înţeles de la început e că străinii sunt extrem de bine primiţi în mare parte din India. În zonele cu foarte mulţi turişti nu mai e chiar aşa, dar în Trivandrum erau toţi un rânjet când ne vedeau. V-am povestit eu şi data trecută cum voiau toţi poze cu mine. Eh, şi acum a fost la fel.
Să fii şofer de ricşă şi străin in India te propulsează automat la statusul de vedetă. Surpriza, amestecată cu respectul şi uluirea de a vedea un străin/o străină conducând o ricşă...de nepreţuit.
Am ajuns la gară primii, dar i-am aşteptat şi pe restul. Apoi am plecat la templu, sfârşind iniţial la unul greşit, dar ne-am prins şi am ajuns într-un final la cel corect.

Eu cu Sorin

Me and my ride :P

Dana, încercând să se urce în ricşa noastră

Pe nenea ăsta l-am luat la ocazie, că nu nimeream să ajungem la templu şi l-am întrebat pe el, a zis că merge cu noi. L-am luat. Cred că încă mai povesteşte cum s-a dat el în ricşă cu străinii duşi cu capul.

Peste tot zâmbete

Vrrrrrum-vrrrruuuum!

Sorin cu Cosmin...Dana în fundal...tipic

Ştiţi că am o pasiune pentru fotobombing

Dan şi Alin

Alin şi Dan

  

Am ajuns la templu, am făcut poze şi ne-am întors la hotel.

După-amiază am mers la plajă şi să vedem nu ştiu ce far voia Peter să vadă. Ne-am aburcat în ricşe, şi am plecat.
Ne-am scăldat, o căldură de mama focului, ne-am şi pârlit unii dintre noi, apoi am mâncat la un restaurant pe malul oceanului, le-am mâncat ălora toată rezerva de peşte.

Cum vă ziceam, am pornit apoi să vedem farul magic. Eu m-am trezit că nu am papuci (nu ştiu dacă vă mai amintiţi că mi-am pierdut unul dintre papucii galbeni din Tailanda în hotel la plecare din Maroc, deci nu mai aveam papuci).
Mă câcâi eu cu papucii, ajungem la far, era închis. Era fără 10 sau aşa ceva. Ceilalţi erau deja înăuntru. Hai nenea, lasă-ne şi pe noi că grup, alea.
Ne-a lăsat.

Poza din far. De remarcat că am inelul lui Frodo la gât.

Ei, taman când am ajuns acolo, s-a pornit o ploaie torenţială, ceva de speriat. Eu am mereu o pelerină de ploaie cu mine, m-a salvat. Coborâm, nenea încuie farul, plecăm. Bă, o furtună, să ne ia pe sus, nu alta. Cât ne zbăteam noi să răzbim la vreo ceainărie, ceva, hopa, unde e Peter!
Bă, l-am uitat pe Peter! Care se întoarce, hai să mergem să-l luăm, haiti! poarta spre far încuiată. În fine, ne agităm noi, Peter nicăieri.
Mă, îl încuiaseră în far, mă!
În fine, după negocieri şi emoţii l-a recuperat, ne-am pus la o terasă să bem o cafea, unde ne-am întreţinut cu o nemţoaică la vreo 60 de ani care venise acum vreun an în India şi a hotărât să nu mai plece.

Ne-am întors la hotel, am mâncat, ne-am culcat, urmând ca a doua zi să părăsim Trivandrum către destinaţia finală, Goa. Prima oprire: Alleppey.

Capitolul 4: Trivandrum - Alleppey (150 km Paripally-Kollam-Karunagappally-Ambalapuzha-Alleppey)

Şi-am pornit. 

Provocările zilei erau să facem poză într-un magazin de ceai, să află ceva despre istoria fortului Anjego şi să facem poză cu o vacă sfântă.

Eu şi cu Sorin nu ne-am stresat foarte tare. Am mers calm, ne-am distrat, am povestit, am pus muzică (până ne-au decedat difuzoarele), şi am mers la Varkala, o plajă foarte faină, unde am făcut şi baie. Din păcate nu am făcut nicio poză. 

Am mâncat pe drum în Travancore. În India "hotel" înseamnă, de obicei, un restaurant de familie, unde se servesc mâncăruri tradiţionale. 

Tot drumul la aşa ceva am mâncat. Nu am avut absolut nicio problemă, nu s-a îmbolnăvit nimeni. 

Toate pozele pe care o să le vedeţi sunt cu Sorin la cârmă. Pentru simplul motiv că, în ciuda promisiunilor repetate, nu am primit nici până în ziua de azi nicio poză şi nicio filmare de la Sorin. Yeah, thanks again for nothing, man!

Poza cu vaca sfântă. Şi cu Sorin.

Poza de la magazinul de ceai s-a pierdut. Aleluia. Nu ştiu unde e. 

În fine, ne-am plimbat noi ce ne-am plimbat, am ajuns. Traficul nu a fost foarte rău. Am avut ceva dificultăţi în a găsi hotelul, însă. Am trecut de două ori prin faţa lui, dar nu l-am văzut. Până la urmă l-am reperat, am ajuns.